Viata si arta boierilor vechi si a ciocoilor noi

Acum cateva zile, o veste trista s-a raspandit in lumea teatrului: a incetat din viata actorul Ion Pavlescu. Nu stiu cati dintre cititori/spectatori isi amintesc de el… si nu pentru ca ar fi fost, in teatru, un personaj insignifiant – a jucat Profesorul Higgins in Pygmalion al lui G.B. Shaw, a jucat Catavencu, Iago si Polonius -, ci pentru ca de-acum cativa ani, inca, a preferat sa paraseasca scena si sa se retraga intr-o singuratate demna. Iar oamenii uita atat de usor… Altminteri, nici cand era foarte activ – printre scenele pe care a aparut, vreme de aproape 50 de ani, s-au numarat cele de la Arad si Craiova, Teatrul National din Bucuresti si Teatrul Odeon – nu a facut niciodata parte dintre “figurile” mediului teatral, comentate, discutate, barfite. Era o aparitie sobra si discreta, un barbat ingrijit, de o eleganta vieux jeu (gandindu-ma la el, imi vin in minte, nu stiu de ce, expresii frantuzesti), intotdeauna imbracat in costum (iar costumul era intotdeauna riguros periat si calcat ), intotdeauna cu o batista impecabila in buzunarul de la piept, intotdeauna perfect ras si pieptanat. Vorbea rar si clar – nu numai pe scena, ci si “in viata” -, cu un glas cultivat, “de rasa”, cu o dictiune desavarsita. Pentru mine intruchipa, intr-un mod nelamurit si pe care abia acum il constientizez, acea categorie aproape fantastica a actorului domn – si, prin extensie, a domnului in general. Imi sugera viata burgheziei mediu-inalte sau chiar a nobilimii usor scapatate din deceniile dintre cele doua razboaie, viata aceea inchisa in nuante sepia si in cuvinte-cheie precum Capsa, Calea Victoriei, Rondul de la Sosea, Fundatiile Regale, Hipodrom. Nu stiu daca era in realitate un domn, dar, daca nu era, juca perfect rolul (il identificam, cumva, cu Mateiu Caragiale) si, atat cat stiu eu, nu s-a abatut niciodata de la “linia personajului”.

Tot acum cateva zile, pe o scena foarte importanta din Bucuresti s-a intamplat un lucru, intr-un anume sens, la fel de trist: un actor trecut de 40 de ani, care afecteaza insa o tinerete perpetua, se imbraca “nonconformist” si poarta plete feminine (ceea ce, atunci cand joaca in piese “de epoca”, da un efect foarte suparator – dar cui ii mai pasa de prostii de-astea in era libertatii artei?), s-a adresat direct, de pe scena, spectatorilor ramasi, in pauza, asezati in fotolii, trimitandu-i “sa se p..e”. Uite-asa.

Puse in relatie, cele doua lucruri triste capata o semnificatie care o depaseste cu mult pe aceea intrinseca. Din nou, scena teatrului reflecta intocmai scena cetatii. (A.G.)