Viata si faptele lui Razvan Radulescu

Dintre prozatorii cenaclului bucurestean “Litere”, desfasurat in a doua jumatate a deceniului trecut sub patronajul lui Mircea Cartarescu, Razvan Radulescu a avut o desprindere pe cat de precoce, pe atat de radicala.

Spre deosebire de colegii sai “minimalisti” – T. O. Bobe, Cezar-Paul Badescu, Cecilia Stefanescu, Anamaria Sandu etc. -, Razvan Radulescu scrie o proza “cu probleme” (politice, dar mai ales metafizice) si iese astfel de la bun inceput din “tabloul de familie” al gruparii.
Atractia autorului pentru miraculos se observa deja in cele doua povestiri publicate in volume colective la mijlocul anilor ’90 (Inchipuita existenta a lui Raoul D. Rizoiu si Viata lui Iosif Baliga), dar mai ales in romanul Viata si faptele lui Ilie Cazane (Editura Cartea Romaneasca, 1997), toate acestea alcatuind o galerie insolita de hagiografii contemporane.
Cu toate acestea, pretextul volumului de debut este unul politic, aproape kunderian: un tanar insuratel (Ilie Cazane) este saltat in toiul noptii de Securitate, de vreme ce reusise sa produca un soi de rosii care probabil l-ar fi facut invidios pana si pe inegalabilul Miciurin.
Cum agentura il banuieste ca performanta n-ar fi fost posibila fara niscaiva “prafuri” ascunse, urmeaza sirul ritualic de santaje, batai si amenintari.
Numai ca ontologia colonelului Chirita, care da tonul torturilor, este serios pusa la indoiala in momentul in care Cazane izbuteste sa cultive, in conditii de izolare absoluta, o “gogonea” cu diametrul de 50 cm. Astfel incat, in controversa acerba dintre securist si madam Sticlaru (pe care colonelul o rezuma astfel: “Dumneata crezi ca viata ti-o face Dumnezeu, eu cred ca omul si-o face singur si n-am nevoie de nici un ajutor. Mata ai conceptii mistic-mic-burgheze”.), logica romanului pare sa dea dreptate ultimei. Poate nu chiar The Big Boss in persoana, dar in orice caz o fatalitate misterioasa guverneaza destinele personajelor.
Raportul dintre politic si miraculos se inverseaza in cel de-al doilea roman, Teodosie cel Mic (2006), un fantasy in care schema genului e mai degraba deconstruita decat ilustrata. Desi cartea deschide o lume miraculoasa, populata de minotauri si furnici vorbitoare, nu avem de-a face aici cu o feerie infantila, ci cu o poveste pentru “cei mari”, cu o (meta)fictiune in care conventiile literare au fost trecute printr-o sita ironica si autoreflexiva. De pilda, toate problemele Romaniei comuniste si postcomuniste transpar, mai mult sau mai putin voalat, in aceasta carte. Daca imaginea Canalului care leaga Lacul Rece de Marea Noastra, ale carui lucrari sunt inaugurate in prezenta Somnului Protector cu marsuri triumfale si cantece muncitoresti (intre care un vers genial: “Sta Somnul – veghe nesmintita”), nu mai are nevoie de vreun comentariu, interesante prin subtilitate sunt celelalte aluzii: Consilierii Somnului (nu intamplator sase la numar – mai lipsea sa redacteze si o scrisoare), care alterneaza linguseala cu revolta, ilustrand conditia deopotriva tragica si ridicola a elitelor intr-un regim dictatorial; “Fratietatea”, societate de tip carbonaro care sugereaza sublimul si ridicolul oricarei miscari revolutionare s.a.m.d. Teodosie cel Mic devine astfel o veritabila “istorie ieroglifica” a Romaniei zilelor noastre.
Ma tem ca, daca va fi ireversibila, dezertarea lui Razvan Radulescu catre scenariul de film constituie o pierdere greu de compensat pentru proza noastra de azi.