Viețile paralele (II)/ de Florina Ilis

După șapte ani de la apariția bestsellerului Cruciada copillor, noul roman al Florinei Ilis va lua prin surprindere nu doar lumea romanului românesc contemporan și istoria literară, ci va bulversa în totalitate orizontul de așteptare al cititorului. Romanul Viețile paralele – o carte monumentală de 600 de pagini – debutează la 28 iunie 1883 și se încheie la 15 iunie 1889.

II

14, Înainte de culcare,

tovarășa Elisabeta Badea (nume de agent: infirmiera Elise) citește romanul Bălăuca de Eugen Lovinescu. În ziua ei liberă, cu cartea în mână, a cutreierat Viena (care nu s-a schimbat prea mult de pe vremea lui Eminescu), vizitând locurile în care se presupune (Lovinescu presupune) că s-ar fi plimbat cei doi tineri îndrăgostiți (respectiv, Veronica Micle și Mihai Eminescu).

Tovarășa Elisabeta Badea a fost recrutată ca agentă încă din timpul facultății (era studentă la Facultatea de Filologie, secția germană). S-a remarcat printr-o lucrare despre Influența romantismului în poeziile de dragoste ale lui Eminescu. Ea una se săturase să tot audă despre poezia socială și despre eternul poem Împărat și proletar. Propunând ca temă de licență poeziile de dragoste eminesciene, se pregătise și pentru eventualitatea ca acest subiect neideologic să fie respins de către comisie. Spre surpriza ei n-a fost să fie așa, dimpotrivă, a fost călduros încurajată de către profesorul de literatură și de responsabilii științifici ai facultății. Mai mult, în cadrul unei ședințe de partid, a fost felicitată în plen de secretarul cu problemele culturale și de propagandă pe Universitate. Un tovarăș de la centru a indicat-o pe studenta Elisabeta Badea ca pe un exemplu pozitiv, susținând că a sosit momentul ca tinerii să descopere lirica sentimentelor și poezia de dragoste. În țara noastră, a afirmat vorbitorul, crește astăzi (1956) un tineret nou și liber care își dorește să citească în versurile poeților și despre fiorul iubirii, nu numai despre îndeplinirea planului de producție. Până acum, acești poeți au scris despre calitățile morale ale iubitei (fruntașă în întrecerea socialistă) și despre o dragoste fericită și împărtășită care duce, desigur, la întemeierea unei familii. Dar, dragi tovarăși filologi, dragostea nu e întotdeauna fericită și biruitoare (pauză retorică). Marii noștri poeți ne-au arătat că dragostea ne doare uneori, că viața, fără să ne cruțe, ne desparte de tovarășa iubită trimițându-ne în depărtări (acolo unde ne cheamă datoria, evident). Să dăm glas sentimentelor de dor ale inimii! (ridicare de ton). Să învățăm din lirica lui Eminescu! Să citim poezia de dragoste și, asemeni luceafărului, să ne înseninăm cugetul și să ne ridicăm deasupra greutăților vieții, înfruntându-le și învingându-le, semeț, fără să ne resemnăm (!?). De aceea e bine ca tinerii să-l studieze pe Eminescu, fiindcă avem multe de învățat de la poetul nostru național. Să-i studiem pe marii noștri poeți și scriitori, să ne amintim și de George Bacovia, de Tudor Arghezi, de Liviu Rebreanu. Felicitări, tovarășă Badea! (Elisabeta Badea s-a ridicat în picioare triumfătoare). Dragi tovarăși filologi, faceți cunoscută poezia de dragoste a lui Eminescu în fabrici și uzine, pe câmpii și în școli! Vorbiți oamenilor în limba simplă și directă a lui Eminescu! Sala a răsunat de aplauze (a fost o întrunire de neuitat pentru Elisabeta).

După ședință, tovarășul respectiv a luat-o deoparte și i-a propus o întâlnire la comitetul de partid cu cineva care recruta tineri bine pregătiți, cunoscători de limbi străine, pentru o misiune foarte importantă. Așa l-a cunoscut pe tov. Grigore Matuf, de la partid, care a pus-o în legătură cu tov. Mărișeanu, coordonatorul misiunii Poetul național. Promisiunea că va lucra în străinătate a ajutat-o pe Elisabeta să se decidă rapid. În plus, nu era recomandabil să-i refuzi pe tovarășii de la cadre (ei nu făceau de două ori aceeași propunere). La școala de pregătire a partidului și-a însușit cu ambiție toate învățămintele de bază ale gândirii marxist-leniniste, făcându-se ușor remarcată (nici nu putea trece neobservată fiind și o fată foarte atrăgătoare, adică sexi – cât de sexi era permis pe vremea aceea – nu ciorapi de mătase, nu fuste prea scurte, nu decolteuri, iar părul, obligatoriu, prins în cordeluțe, băsmăluțe). După o discuție fără prea multe cuvinte, dar bogată în gesturi semnificative, tov. Liviu i-a propus să lucreze în cadrul celulei operative care se ocupa de Poetul național. A primit cărțile de care avea nevoie (ca să-și formeze o părere) și a fost trimisă pe teren. La Viena. Era prima ei misiune (și prima ieșire din țară). Primul succes: angajarea la Institutul de boli nervoase Ober-Döbling pe post de infirmieră. Când s-a prezentat în fața profesorului Leidesdorf (un bărbat sensibil la frumusețea feminină) cu toate că nu avea nici o referință și nici măcar diplomă de infirmieră, Elise a știut cum să-l facă pe bătrânul profesor s-o prefere din toate cele șase candidate. Obiectivele misiunii: să-l supravegheze pe pacientul Eminescu (ce mănâncă, ce visează, ce spune, ce nu spune, ce gândește, ce nu gândește, ce aiurează), să obțină informații din jurnalul doctorului, să raporteze cine îl vizitează pe poet și, pe cât posibil, să relateze natura conversațiilor cu vizitatorii și să raporteze periodic prin curierul diplomatic toate informațiile pe care le obține. Până acum și-a făcut conștiincioasă datoria. Dar se plictisea. Veșnic același lucru: poetul conversează competent cu pereții, se plânge de mâncare și, mai nou, o invită la dans (dacă-l refuză, el se-nvârte în cerc prin cameră în ritmul unei melodii neauzite). Zilele trecute i-a strecurat în buzunarul de la șorț o foaie mototolită pe care el făcuse o sumedenie de calcule algebrice, imposibil de înțeles. Infiermiera va atașa bilețelul la nota informativă pentru a putea fi decriptat de către specialiștii în limbaje secrete din cadrul serviciului E. În șirul complicat de calcule, Elisabeta găsi și o formulă care nu avea nevoie de nici o decriptare: fii a mea, nu o noapte întreagă, o oră! o oră îmi va fi de-ajuns! Se amuzase.

În rest, mereu aceiași vizitatori: Popasu, Carp (mai rar), dr. Boghean. Aceștia nu dicută cine știe ce cu poetul. Despre cum vă simțiți, despre vreme și cam atât (banalități). De aceea, Elisabeta (Elise) și-a propus (ca să-și mai umple timpul) să cerceteze viața sentimentală a poetului și să descifreze tainele relației cu Veronica Micle, relație începută aici, la Viena. Ea este convinsă că, dacă a înnebunit Eminescu, cauza e numai dragostea, dar, ca să demonstreze acest lucru, avea nevoie de argumente solide.

Elisabeta citește seară de seară romanul Bălăuca (carte preluată din fondul secret prin bunăvoința tovarășului colonel Mărișeanu). Se gândește la povestea dintre Eminescu și Veronica Micle. Nu se poate abține să nu viseze la romantismul și frumusețea cu care iubeau oamenii din acele timpuri groaznice (burghezo-moșierești), în comparație cu Te iubesc, tovarășă, dar mai presus mi-e drag steagul roșu și partidul! un coleg-poet de la cadre, sau, Fato, te dai bine pe lângă mine – citește! te culci cu mine – și n-ai grijă, de cariera ta mă ocup eu! (tov. Grigore Matuf). Cât despre bărbații din Occident, ce să mai zic! Profesorul Leidesdorf se ține tot timpul de capul ei, dar cum a aflat că-l cam supără guta, nu-și mai face mari probleme din cauza lui.

Detaliile romantice ale întâlnirii de la Viena dintre Eminescu și Veronica Micle le-a extras din romanul lui Lovinescu, Bălăuca. Scriitorul a descris aici cu o precizie admirabilă și înduioșătoare traseul plimbărilor celor doi tineri prin Viena (Elise a refăcut singură, pe jos, acel traseu). Catedrala Sfântului Ștefan, Biserica Minoriților, Biserica Sfântului Carol, Hofburgul, Schönbrunn, Belvedere, palatele Schwarzenberg, Harrach, Kinsky, Lichtenstein, Academia de științe, vechea Universitate, precum și noua Vienă de pe Ringstrasse cu Opera, Parlamentul, Burgtheatrul, Votivkirche sau Primăria. Se poate presupune (Lovinescu presupune) că cei doi tineri îndrăgostiți au vizitat și casele în care au locuit Beethoven, Schubert, Haydn sau Mozart.

După o asemenea excursie (mers pe jos), Elise s-a întors (cu tramvaiul) epuizată, în Ober-Döbling. Cu siguranță, meditează ea, Eugen Lovinescu nu s-a gândit (bărbații nu se gândesc la asemenea lucruri!) la unele amănunte (vai, prozaice!) cum ar fi, de exemplu, limita posibilităților de deplasare impuse de croielile veșmintelor femeiești din epocă (corsaj, jupon, rochie lungă până la pământ, accesorii, umbreluță, poșetuță etc.), sau de incomodele botinuțe (care obligatoriu, ca să arate piciorușul cât mai delicat și fragil – idealul epocii – erau cu un număr, două, mai mici!). Ca să nu mai pomenim de faptul că Eugen Lovinescu era încredințat (și convins) că cei doi tineri au petrecut ceasuri lungi în parcurile din jurul Vienei, de la Meidling până departe pe valea Vienei, la Ober și Unter St. Veit, la Hütteldorf și la Newaldegg, apoi Potzleindorf sau Grinzing și, firește, în grădinile pline de îndrăgostiți și muzică de la Nussdorf. Într-o după-masă se urcară și pe Kahlenberg, de unde se adânciră extatic în priveliștea neuitată a cetății imperiale și a Dunării albastre.

Romanul Bălăuca se desfășoară de-a lungul călătoriei cu trenul pe care Eminescu, la aflarea veștii morții rectorului Micle (încurajat de Mite Kremnitz), o face la Iași cu intenția de a o consola pe tânăra văduvă. Pe parcursul călătoriei de la București la Iași, Eminescu își rememorează, începând cu Viena, toate episoadele relației sale cu Veronica.

Un episod asupra căruia insistă Lovinescu este cel al primului raport sexual dintre Veronica Micle și Eminescu. Data de 27 octombrie 1878 este data, presupune Lovinescu, când Veronica i-ar fi cedat (trupește) lui Eminescu pentru prima oară. Totul se leagă. La acea vreme, Eminescu era la Iași, pentru aniversarea Junimii. În plus, data de 27 octombrie 1882 (adică la împlinirea a patru ani de când pentru prima oară, într-o casă mică și modestă, ți-am dat dovadă despre iubirea mea) este data pe care Veronica însăși, dornică să încheie cu viața, și-o fixase în toamna lui 1882 ca să se sinucidă. Casa mică și modestă de care pomenește Veronica nu este altceva (crede Lovinescu) decât hanul lui Nastasache, un han frecventat de femei ușoare. Aici, bărbați grăbiți (tați de familie) sau băieți dornici de inițiere în tainele amorului carnal puteau închiria odăi cu ceasul (destul de ieftin), când solicitări de o anumită natură (sexuale) le impuneau o satisfacție imediată (și discretă). Cum Eminescu și Veronica nu aveau unde să se ducă (Menelaos nu murise încă), vor închiria aici o odaie, pentru o jumătate de oră (Lovinescu ni-l înfățișează pe poet târguindu-se la plată, pe scurt: nu avea destui bani ca să închirieze odaia pentru un ceas!). O jumătate de oră, domnule Lovinescu? Ești răutăcios, un mic burghez răutăcios! Abia dacă reușește biata femeie să-și dea jos pălăria, mantoul, mănușile, să facă o piruetă și să-și întrebe iubitul cum a călătorit, cum i se pare Iașul, cum o găsește pe ea (mai sunt oare frumoasă?). Ca să nu mai vorbim de năstureii (micuți și mulți) de la bluză și manșete, de ghemurile de șireturi de la fustă, jupon, pantalonași, ce trebuiau depănate cu băgare de seamă, fiindcă nu-și închipuie nimeni dintre cei ce cunosc sufletul delicat al poetului (și sobrietatea lui în chestiuni sexuale), că acesta se va fi năpustit (ca să câștige timp) asupra trupului femeii sfâșiind totul (hainele). Au fost cei doi fericiți în acea jumătate de oră? Femeia? Da! (răspunde Lovinescu). Și bărbatul? Ă ă, ă, Nuu! (răspunde Lovinescu).

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească