„Viitor de aur țara noastră are...”/ de Lucian Vasilescu

Într-o zi, cu mulți ani în urmă, pe la jumătatea anilor ’80 (ai veacului trecut), mă chirceam de durere și de spaimă pe scaunul unui dentist. Pentru cine n-a apucat vremurile acelea amintesc faptul că, în epocă, dotările așa-ziselor “cabinete stomatologice” păreau a fi inspirate de sculele mai vechii instituții a Inchiziției, iar medicii stomatologi păreau a fi urmat cursuri de specializare în nobila artă a sadismului. Dar n-aveam ce face – în ziua aceea eram nevoit să mă supun torturii în urma căreia urma să mă procopsesc cu o plombă din “amalgam”.

Pe când sfredelul inchizitorului meu îmi împingea durerea “pe cele mai înalte culmi”, pe ușa cabinetului a intrat, val-vârtej, un bărbat. Se vede treaba că bun amic cu torționarul meu, care și-a extras aparatele din gura mea și s-a pus pe stat la taclale cu noul venit. Mai mult mort decât viu, eram totuși bucuros că supliciul mi-a fost întrerupt, chiar și pentru puțin timp. Din vorbă în vorbă, amicul dentistului i-a mărturisit acestuia că tocmai ce-i murise soacra. Auzind aceasta, măselarul i-a servit politețurile de rigoare, urmate de o întrebare standard: “Pot să te ajut cu ceva?”. “De fapt, da” – i-a răspuns amicul. “Împrumută-mi și mie un clește de măsele!” “Da’ la ce-ți trebuie? – a întrebat iar dentistul. “Păi are soacră-mea asta, moarta vreau să zic, niște dinți de aur și m-am gândit să-i scot, că poate ne facem ceva din ei.” Dentistul și-a chemat subalterna, pe tovarășa asistentă, și i-a poruncit să-i livreze amicului un clește de măsele. Cu cleștele în buzunar, bărbatul care-mi întrerupsese supliciul i-a mulțumit dentistului și s-a precipitat pe ușă, grăbit să-i scoată soacră-sii, moartei adică, dinții de aur din gură, ca să-și facă din ei ceva. Dentistul și-a introdus din nou sculele în gura mea și și-a reluat, cu un zâmbet de satisfacție, lucrarea. Cum de mi-am amintit acum episodul ăsta? Mie îmi pare că povestea de mai sus seamănă destul de bine cu ceea ce trăim acum: chirciți de griji și de spaime vedem cum vine unu, Gabriel să-i zicem, la cabinet, să ceară un clește de măsele ca să-i scoată moartei de România dinții de aur din gura Roșiei Montane, să-și facă ceva din ei.