Viitorul, astazi

Un vechi – si, s-ar parea, sanatos – principiu pedagogic recomanda ca elevului celui mai zgomotos sa i se incredinteze, macar din cand in cand, pastrarea disciplinei in clasa. Si cine putea aplica respectivul principiu mai eficient decat conducatorul unei institutii dedicate copiilor? Asa se face, probabil, ca am ajuns in juriul celei de-a treia editii a Festivalului International de Teatru pentru Copii “100, 1.000, 1.000.000 de povesti”, care s-a desfasurat, intre 6 si 13 octombrie, in Capitala, sub obladuirea organizatorica a Teatrului “Ion Creanga”…

…cu al carui director, regizorul Cornel Todea, am polemizat acum cativa ani, chiar in paginile Ziarului de Duminica si chiar pe tema teatrului pentru copii. O polemica perfect urbana, de-altminteri (se poate si asa!), desi preopinentii se situau pe pozitii ireductibile: eu eram de parere ca spectacolele pentru cei mici ar trebui produse de teatrele “normale” (ceea ce ar scoate din peisaj scenele rezervate exclusiv juniorilor), pe cand opozantul meu socotea, fireste, dimpotriva. Reprezentatiile parcurse acum, timp de o saptamana incheiata, ne-au convins, cu siguranta, pe amandoi de justetea propriului punct de vedere, dar si de dreptatea adversarului. Dilema din care, ca si Farfuridi, ma tem ca nu vom putea iesi. De ce? Pentru ca, dupa cum s-a dovedit, institutiile specializate pot produce deopotriva spectacole excelente si spectacole execrabile. Cu aceiasi bani?, se pune intrebarea. Nu: spectacolele excelente au fost, de regula, cele modeste ca anvergura financiara – si invers. Care ar fi concluzia? Personal, ma abtin sa o formulez… Intrucat nu am participat la editiile trecute, nu pot face comparatii cu aceasta de-acum. Privit in sine, festivalul 2007 a fost, indiscutabil, o reusita: manifestarile propuse (in afara de spectacole, o serie de ateliere specifice) au adunat o sumedenie de lume, salile s-au umplut, cu exceptii rare (si, oricum, motivabile), pana la refuz, cum se spune, si – cel mai important lucru – montarile concurente au demonstrat un foarte bun nivel calitativ. Cu o precizare esentiala: e vorba aproape in exclusivitate despre montarile sosite din strainatate. Recolta nationala s-a prezentat, in ansamblu, absolut lamentabil.
Ca teatrul romanesc cunoaste, de vreo patru-cinci ani incoace, o depreciere marcata stiam prea bine – stim cu totii, daca e sa fim sinceri si seriosi; ca lucrurile au ajuns, in teatrul pentru copii (mai putin “supravegheat” critic si mai putin “vizibil”), intr-un stadiu alarmant am aflat acum. Nu numai ca pe scenele romanesti, indiferent de situarea geografica, se poate vedea, grosso modo, acelasi gen de spectacole, cu scenariu (cand mai inteligent, cand stupid de-a binelea) extras din aceleasi “povesti nemuritoare” – am beneficiat, de pilda, de trei versiuni ale Albei ca zapada – si cu acelasi tip de mizanscena (decor foarte incarcat, costume impopotonate, muzica asurzitoare), dar stilul de joc, in esenta vetust si, adesea, precar, induce asistentei o stare de nervozitate extrema: la chiotele si chicotele, la ciondanelile si harjonelile de pe scena copiii din sala reactioneaza (firesc!) cu tipete dezlantuite si o vanzoleala aproape permanenta. Sub pretextul actualizarii – la ce bun sa “aduci la zi” un basm, al carui farmec sta tocmai in faptul ca e altfel decat realitatea? -, o vulgaritate de neinchipuit se revarsa in vazul si auzul copiilor natiunii, care invata de mici tonul arogant, impertinent sau curat mitocanesc si situat in numai doua registre expresive: miorlaiala dulceaga si rasteala tafnoasa. In teatrul romanesc pentru cei mici greu intalnesti vorbire normala sau miscare armonioasa; oamenii mari si intelepti care-l produc isi inchipuie, s-ar spune, ca populatia sub 15 ani nu pricepe decat glasurile pitigaiate sau ingrosate si nu gusta decat imbrancelile, suturile in dos, ciorovaiala si paruiala, sau, in cazul cel mai fericit, alintul si smiorcaielile. Iar daca noi, sub bombardamentul zilnic, diurn si nocturn, al “sourilor” de televiziune ce ofera modelul acestui divertisment decerebrat, am ajuns imuni la provocari (desi…), mintea frageda a copiilor e gata sa absoarba “informatia” astfel furnizata si sa o restituie prompt sub forma unui comportament cvasi-nevrotic pe care adultii complezenti il taxeaza senin drept semn de personalitate puternica. La ce va duce asta in viitor, vorba cronicarului din vechime, “se sparie gandul”. In contrast, spectacolele venite din lume – si au venit spectacole din Italia si Coreea, din Franta si Rusia, din Belgia si Germania – au propus, toate, abordari senine, calde, discret poetice si educative in cel mai larg sens ale celor mai diverse teme imaginabile. Acestor adevarate ferestre deschise spre un univers al normalitatii le-au stat alaturi, chiar daca la un grad mai mic de fantezie si sensibilitate, vreo doua productii autohtone, care au demonstrat ca, si la noi, de putut, se poate. Sau inca se mai poate. Intrucat subiectul este, dupa parerea mea, mult mai important decat suntem indeobste tentati sa-l consideram, voi reveni asupra lui, cu detalii, saptamana viitoare….