Vinovat în America

Nu era nici marți, nici o zi de 13, dar încă de dimineață simțeam că lucrurile nu aveau să meargă bine deloc. Avocatul m-a anunțat în ultimul moment că nu poate veni cu mine la proces, un fleac, să nu-mi bat capul, o să scap ușor dacă le repet întocmai ce mă învățase el să spun, doar că asta mi-a mărit și mai mult anxietatea. Nu dormisem aproape toată noaptea gândindu-mă la ciocănașul judecătorului care avea să pocnească lemnul biroului său somptuos: Guilty! Vinovat! Și Dumnezeu știe ce avea să urmeze. Nu de-asta venisem eu în America.
Spre dimineață se pare că ațipisem totuși. Se făcea că judecătorul avea un cap uriaș de pasăre de pradă, stătea deasupra mea și de la înălțimea biroului său scotea flăcări pe nări și mă lovea cu ciocul tare ca piatra în vârful capului. M-am trezit cu o migrenă îngrozitoare, mă durea fix în creștet, m-am pipăit îngrijorată, m-am uitat atentă în oglindă dar n-am văzut vreo urmă lăsată de ciocul justiției. M-am rugat în gând mamei mele, trecută de mulți ani în lumea celor drepți și buni, așa cum fac de fiecare dată când am o problemă, convinsă că morții dragi ne ocrotesc de acolo unde încetează toate durerile și întristarea. Apoi am început să aleg cu grijă în ce aveam să mă îmbrac, repetând continuu în minte textul pe care avocatul îmi spusese să-l învăț pe dinafară și să nu mă las intimidată, și ei vor să scape cât mai repede de toți infractorii ăștia care le umplu zilnic sălile de judecată.
Un fior rece pe spira spinării. Sunt un infractor, deci. În America lucrurile se iau în serios iar cuvântul crimă abundă. Crimă e și când omori, și când înșeli, și când furi, și minciuna e o crimă. Ce să mai vorbim de cazul meu! În cele din urmă m-am hotărât la o rochie sobră și impersonală, dreaptă și simplă, nici lungă nici scurtă, într-o culoare cenușie suficient de spășită. Pantofii i-am ales pe măsură. M-am gândit că arăt ca o funcționară conștiincioasă de la circa financiară iar gândul mi-a dat amețeli. Circa financiară era pentru mine exemplificarea lumii kafkiene a birocrației și absurdului din care am emigrat, a vinei iminente a oricărui nevinovat care putea fi oricând însă prins cu mâța-n sac. Pe atunci la noi era plin de pisici negre, șopârle și tot felul de vietăți șirete care te puteau umili sau înfunda cu toată dreptatea de partea ta. Odată revista Apostrof făcuse o anchetă despre frică la care răspunsesem și eu printr-un eseu în care îi amestecam pe Kafka și Durenmatt doar pentru a spune pe ocolite că da, trăiam cu frica-n sân, îmi era teamă de orice autoritate a sistemului totalitar, de la miliție și justiție până la circa financiară și mă simțeam ca un infractor ori de câte ori îmi ceream vreun drept în fața unor astfel de instanțe.
America e însă altceva, o lume normală, individul este respectat și instituțiile sunt create să-l servească nu să-l strivească, nu avea de ce să-mi fie frică. Pe gândul ăsta tonic am încercat să respir relaxat și am tras aer puternic în piept. Dar individul la rândul său, firește că se angajează să fie corect, să respecte legile…dar eu oare le respectasem? Respirația mi s-a oprit la jumătate, am lăsat gândul neterminat și mi-am apăsat pieptul să-mi potolesc bătăile inimii care o luase razna. Mi s-a mai spus că aș pune la suflet, dar acum simțeam fizic cum aburul acela vital care pulsează în interiorul trupului se aduna ghem în stomac, se năpustea apoi nebunnește în sus și îmi zvâcnea în tâmple ori cobora cu toată viteza înmuindu-mi genunchii.
Cu o zi înainte îmi dusesem mașina la verificat, făcusem plinul și o spălasem deși nu eram sigură dacă nu ar fi fost mai bine să o las mai prăfuită. Nu e bine să atragi atenția, asta știam tot din țara natală unde cel puțin după ce își satisfăceau bârfa, te ignorau pretinzând că nu exiști. Ei, bine, aici exiști, așa cum ești, aici ești luat în seamă, cu meritele și erorile tale. La mine de data asta nu se punea problema vreunui merit. Greșisem și aveam să plătesc.
Mă aștepta un drum lung, de peste trei ore în nordul statului New York. Înfățișarea fusese stabilită seara la 7, dar cine știe cât avea să dureze, și apoi încă trei ore drumul înapoi. Mi-am luat la mine apă, ciocolată, am vrut să strecor și o cruciuliță în poșetă pentru mai multă siguranță, dar mi-au răsunat în urechi cuvintele unei bătrâne newyorkeze care îmi spusese la scurt timp după ce emigrasem: “În orașul ăsta e bine să porți crucea la spate.” Nu înțelesesem, dar nu eram oricum mare amatoare de pandative cu cruci și fecioare. Am lăsat cruciulița pe colțul mesei, deși New Yorkul nu avea nimic de-a face cu orășelul unde aveam eu să merg și de care nu auzise nimeni, undeva departe la țară, unde lumea de fapt se duce doar la biserică și la vânat de iepuri, curcani sălbatici și căprioare.
Migrena nu-mi dădea pace așa că în ultimul moment mi-am făcut un turban dintr-un batic subțire și mi l-am înfășurat pe cap cu gândul că o să mă protejeze oricum în mașină, aveam să conduc multe ore cu fereastra deschisă, ca orice est european care nu suportă aerul condiționat și poate ajunge ușor victima curentului. Cuvântul victimă a pocnit neplăcut în mintea mea asediată de formula pe care aveam s-o rostesc în fața procurorului, polițistului și judecătorului, plus câți s-or mai afla în sala tribunalului: “Ne aflam în vizită la prieteni când soțul meu care este medic a fost chemat de urgență la spital…”
Avocatul insistase să fiu foarte scurtă, clară, fără să dau multe explicații și amănunte, și mai ales să evit metaforele ori să voluntariez cu detalii inutile. Ar părea greu pentru cineva care vine dintr-o cultură a metaforei, unde limbajul dacă nu e plastic înseamnă că e sărăcăcios, unde contează detaliul și alegoria, ambiguitatea și gestul exaltat, stropite cu puțin umor și diminutive cât să spargă barierele de comunicare și să destindă atmosfera până la a crea o falsă familiaritate. Doar că eu învățasem lecția în America. “Ce faci?” “Bine.” “Dar tu?” “Bine și eu, mulțumesc.”
Să adaug totuși de la mine că era ginecolog, că pacienta avea nevoie de o cezariană cât mai curând posibil, că i se rupseseră membranele prematur, mai avea și un chist pe deasupra care complica operația, cordonul ombilical era înfășurat de gâtul copilului, că era o situație de viață și de moarte? Mi l-am imaginat pe avocat strâmbându-se mai ales la “situație de viață și de moarte”, din categoria metaforelor pe care le detesta, așa că m-am mai uitat o dată în oglindă, baticul îmi dădea un aer pocăit dar nobil, – ah, dacă aș fi știut ce avea să-mi aducă! – am luat cheile și m-am urcat în mașină cu sentimentul că plecam pe front.
Am condus crispată pe autostradă cu ochii fixaț pe indicatorul de viteză, nu cumva să depășesc limita impusă și cu urechile ciulite la vocea răgușită de femeie-robot a GPS-ului care îmi spunea pe unde s-o iau, câte mile mai am până să fac la dreapta sau la stânga. Știam o scurtătură care mă băga direct în autostradă de pe Whitestone Bridge așa că mi-am luat inima în dinți și am ignorat un timp direcțiile GPS-ului. Femeia autoritară din micul aparat sprijinit de bordul mașinii insista înnebunită să ies la primul exit, eu mi-am luat libertatea să-mi văd de drum și am simțit cum vocea se enervează, apoi devine treptat dezamăgită de opțiunile mele, apoi exasperată și în cele din urmă ironică, renunțând să mă învețe de bine când eu persistam în eroare. Parcă am auzit-o și rostind la un moment dat Guilty! Și chiar mă simțeam vinovată de încă o nesupunere.
Ce minune și cu GPS-urile astea! Te duc oriunde, oricând, cineva îmi spunea că și-ar fi găsit mormântul părinților într-un cimitir punând adresa aleii pe care fuseseră îngropați. Și totuși unde o să ajungem dacă vom continua așa? I-pod, I-pad, I-phone, I în engleză înseamnă Eu și după asta vine Infernul. Vom fi probabil înghițiți de propria noastră civilizație, sugramți de propriile noastre fire digitale care ne-au strâns universul într-o cutie neagră mică de care ne legăm viața bezmetic. Nu e de mirare că visam apocalipsă în drum spre Judecătoria orășelului Ghent unde aveam să aud ciocănelul izbit în lemnul de nuc sau de fag al biroului: Guilty!
După mai bine de 2 ore jumate am ieșit în cele din urmă pe un drum național cu dublu sens, cum sunt ale noastre în România. Doar că era pustiu. Șerpuia printre văi și coline mioritice, dealuri împădurite, ferme de cai, podgorii și livezi de meri, vocea femeii robot se calmase, o ascultam docilă cu sentimentul că mă duceam nu să fiu condamnată ci să ajung acasă. Mă simt cam peste tot acasă. Acasă e locul unde dormi peste noapte. Doar că Doamne ferește să fi dormit acolo! Scenariile variau, unii spuneau că pentru infracțiunea de a fi depășit viteza cu 21 de mile ar putea să-ți dea 4 puncte în carnet și să-ți crească asigurarea la mașină cu sute de dolari, alții că ți-ar suspenda carnetul și poate te-ar trimite chiar să faci câteva zile de community service, ori Dumnezeu știe, or avea celule acolo, depinde de judecător, poți să pleci acasă fluierând sau să iei câteva zile de închisoare. De aia îți trebuie avocat, să negocieze pentru tine. Nu mai dai banii la tribunal, îi dai lui și pleci liniștit. În țara asta orice om care se respectă se duce oriunde cu avocatul lui. Oriunde. O lume cu reguli precise bazată paradoxal pe negociatori și intermediari.
Soarele alunecase într-o văgăună trăgând toată lumina după el. Aprinesem farurile și vedeam ochi fosforescenți de animale ieșind din tufișuri pe marginea șoselei. Nicio așezare, nici picior de om. Dacă satelitul o luase razna și GPS-ul ăsta chiar mă dirija în Infern? Orice drum duce până la urmă acolo, l-am auzit mormâind cinic pe bătrânul meu amic filozof instituționalizat acum într-un nursing home pe care și-l imagina un bordel de mâna a doua. Au apărut ici și colo niște case aruncate răzleț de-o parte și de-a alta a drumului și vocea femeii-robot m-a anunțat triumfătoare că am ajuns la destinație.
Am oprit. Întuneric opac cum e noaptea la țară. Nici urmă de tribunal. Se zărea doar o clădire joasă cu o firmă minusculă pe care nu vedeam ce scria. Noroc că o femeie excesiv de grasă și știrbă tocmai ieșea din casa de peste drum să-și strige câinele. “Nu știți unde e tribunalul?” “Ăla e”, a arătat spre clădirea modestă care putea fi cel mult o școală primară. “Sunteți sigură? Tribunalul din Ghent?” A dat din cap plictisită: “Acolo e și primăria, și tribunalul. Du-ți mașina în spate.” Eram bine. Iar tribunalul nu avea nimic înfricoșător, ba chiar părea suspect de uman învăluit în blândețea nopții. Mi-a fost brusc necaz pe mentalitatea defetistă în care crescusem. Mi-aș fi luat eu o pereche de aripi dar parcă nu-mi venea să zbor.
Am parcat mașina în spatele clădirii unde mai erau și alte mașini din al căror motor ieșea căldură semn că sosieră de curând și am intrat stoică într-un hol mic din care se deschideau două camere, una dintre ele evident tribunalul, odată ce pe un podium am zărit prin ușa deschisă un bărbat în cunoscuta robă neagră. M-am uitat mai atent. Ciocănelul totuși lipsea. Cum o să mă poată declara atunci vinovată?
Tocmai când începeam să prind curaj, – când te arunci în apă adâncă trebuie să dai din mâini și din picioare – am panoramat adunarea din sală care aștepta să fie chemată de judecător și am înlemnit. Un bărbat între două vârste cu un maieu jegos și brațele pline de tatuaje, o negresă cu inele în nas, un tânăr cu figură de morfinoman îmbrăcat de sus până jos în haine de piele și lanțuri atârnate de orice se putea, o blondă lunatecă dormitând pe umărul unei alte femei tunse scurt și cu privire aprigă, un bătrân cu păr lung și cu o cicatrice pe obrazul stâng, un asiatic firav și uscățiv care s-a apropat de mine și mi-a spus că în drum spre tribunal mai fusese o dată oprit de poliție pentru o altă infracțiune, și în fine, un polițist masiv care dintr-un colț îi controla pe toți cu privirea ca și cum ar fi fost copiii lui scoși la joacă. Rochia mea era în flagrantă discrepanță cu adunarea. Toți erau însoțiți de un avocat care vorbea pentru ei așa că aveau priviri absente, de parcă s-ar fi aflat la o ședință de partid de-a noatră de pe vremuri. M-am simțit provincială cum mă simt de multe ori când vin la București și nu mai înțeleg nimic.
Mi-am auzit numele strigat din camera cealaltă și un bărbat ras în cap și vioi m-a invitat înăuntru. Să fi fost procurorul, un funcționar oarecare, sau un om bun? Greu de spus. I-am înmânat scrisoarea pe care mi-o scrisese avocatul meu, absent acum de la supliciu, și în timp ce el o parcurgea în diagonală cu ochi de expert, eu am retrăit momentul în care fusesem oprită pe autostradă pentru exces de viteză. Ceasul rău. Am tras pe dreapta și am privit timorată prin oglinda retrovizoare cum polițistul s-a apropiat de noi, s-a oprit în dreptul geamului deschis cu mâna pe pistol și m-a avertizat să nu cobor din mașină. Părea într-o expediție periculoasă, pe el atârna un arsenal întreg de bastoane, lanțuri, lanterne, grenade, cuțite, pistoale, putea aresta tot globul cu ele. I-am întins carnetul de șofer și am încercat să-i spun că aveam o urgență, dar fără să mă asculte și fără să-mi adreseze niciun cuvânt, s-a întors cu spatele, tot cu mâna pe pistol, s-a dus la mașina lui și a revenit după un timp cu citația de a mă prezenta la tribunal. Aș fi visat la o amendă cât de mare, dar aici pentru astfel de infracțiuni nu se dau amenzi, te cheamă la curte și nu în orașul unde locuiești, ci acolo unde ai fost prins, chiar dacă se întâmplă să te afli la sute de kilometri de casă, iar pedeapsa poate să fie mult mai mare…
Mă gândeam de câte ori a fost prins tata în România, pentru una sau alta și cum de fiecare dată a început să parlamenteze cu polițistul, să se scuze, să-l roage, să-i dea ceva, și cum de fiecare dată a reușit să plece fără vreo amendă. Polițiștii aici sunt însă majoritatea de piatră. L-au amendat și pe primarul Giulliani pe vremea când încă era în funcție.
Bărbatul ras în cap mă privește bănuitor: “Ce nume e ăsta?” “Românesc,” îi răspund fără să mă pierd cu firea”. Îmi studiază atent și gânditor fața.”România?” “Da, România”, mă scuz cu un început de zâmbet pe care nu știu dacă să-l duc până la capăt. E clar că nu știa de unde s-o ia. Își fixează apoi privirile pe baticul meu: “Și de când conduci?” Mă crede musulmană, m-am gândit și mi-am desfăcut ușor baticul în fața lui cu mișcări cât am putut de grațioase. Nu că ar fi ajutat. “Conduc de 30 de ani și nu am făcut niciodată o infracțiune, de data asta a fost o urgență…” Mi-am spus poezia cum fusesem instruită dar vorbeam singură, el nu mă asculta, mâzgălea ceva pe citația mea cu mâna stângă cum scriu toți americanii. “Și nevastă-mea are un batic ca al tău.” O fi de bine? Dacă nu se înțelegeau și-i purta pică? “Dar îți stă mai bine fără”. “Mulțumesc”. Mi-a înmânat citația înapoi și mi-a spus: “Ți-am schimbat infracțiunea în parcare neregulamentară. Asta pentru că a fost o urgență, altfel… E tot ce pot să fac. Du-te să-l vezi pe judecător”. N-am prea înțeles dar simțeam că trebuie să-i fiu recunoscătoare și i-am zâmbit larg fluturând baticul în semn de la revedere.
Am intrat în camera cealaltă, polițistul din colț mi-a luat citația și i-a înmânat-o judecătorului iar eu m-am așezat lângă ceilalți vinovați. Acum e-acum, mi-am zis, totul ține de judecător, un mic zeu care poate absolvi sau sfărâma destine. Uite la O.J. Simpson. Până la urmă doar karma personală să mai echilibreze păcatul și plata. Gând parazitar care mi-a readus anxietatea.
Sunt chemată. Mă apropii de scena mică improvizată pe care stă judecătorul la un birou, e adevărat, nu de lemn masiv ci de plastic strălucitor. Toată ideea e ca el să te privească de sus, tu să pari mai mic și să-ți ridici ochii implorator la cer trecând prin roba lui neagră și apoi prin tavanul pătat de la ultima inundație. Multe lucruri nesigure pe lumea asta și cum toate se pot schimba peste noapte, doar cerul e totdeauna la locul lui. Lasă că îți poate cădea pe neașteptate în cap, cam cum mi se putea întâmpla mie acum. Mai bine să stau însă departe de metafore, are dreptate avocatul, nu e nici locul, nici timpul, ce să mai vorbim de sens?!
“Ți-am pronunțat bine numele?” mă întreabă judecătorul cu voce umană iar eu nu mă pot opri să nu-mi dau ochii peste cap când îi confirm. O să înceapă și el să caute România pe o hartă imaginară fără să poată vizualiza nimic. Dar și dacă aș fi fost franțuzoaică, tot un drac prin orășelele astea americane unde patriotismul bate geografia. Mai bine româncă, mai misterioasă. Îmi îndrept spatele, ridic privirea, nobilă și gata de luptă.
Judecătorul citește rapid scrisul indescifrabil al bărbatului dinainte și mi se adresează cu voce autoritară: “Accepți că ai făcut o parcare neregulamentară?” Tac. Am făcut? “Ești de acord?” Sună ca o cerere în căsătorie. “Înțelegi ce te întreb?” ridică judecătorul vocea. Limba engleză nu pare să-mi fie de niciun folos. Dacă accept și o dau și mai rău în bară?! Atunci mă ia altfel: “Cum pledezi?” Confuzie și mai mare. Îl văd că zâmbșete și nu știu dacă din milă sau ironie. Dintre toate, cel mai frică îmi e de ridicol. Și cam pe-acolo eram. “Cum pledezi?” a insistat judecătorul , și mi s-a părut mie sau chiar era pe punctul să-și piardă răbdarea.
M-am repliat. Vinovată eram oricum, de una sau de alta, așa că privindu-l ca și cum m-aș fi înecat și îi ceream ajutor, am scos primul sunet:”Gui…” El a dat din mână ca un dirijor încurajându-mă să continui, așa-așa, era bine, sala își ținea respirația și rostea în gând odată cu mine: “Guilty!” am reușit să scot trimfătoare și toată lumea a răsuflat ușurată.. “Du-te acum la casierie, plătește 75 de dolari și ești liberă.” Libertate? De la revoluție cuvântul ăsta nu a mai avut atâta semnificație. La urmă judecătorul m-a privit în ochi și a coborât vocea: “L-am citit pe Cioran”. M-am uitat la el ca la un nebun. Am înghițit în sec, am scos un Oh! apreciativ firav și m-am prefăcut neatentă. Să mai zici ceva de Ghent! Incapabilă să scot un cuvânt, am dat din cap în semn de mulțumire și m-am îndreptat spre casierie de parcă aș fi mers pe apă. Judecătorul mi-a zâmbit și în loc să-mi ciugulească din creștetul capului cu ciocul lui de oțel mi-a urat o seară plăcută și drum bun spre casă.
În noaptea aceea am visat o pasăre de pradă cu aripile larg deschise. Smulgea cu ciocul pagini din “Pe culmile disperării” și le împrăștia deasupra oceanului.