Virgil Nemoianu la Spandugino/ de Ziarul de duminică

Născut în martie 1940, Virgil Nemoianu este unul dintre cei mai reputați teoreticieni, critici literari si filosofi ai culturii contemporani. A fost profesor la Catedra de Engleză a Universității bucureștene, ulterior profesor universitar în diferite centre americane; cea mai lungă carieră în învățământul universitar a avut-o la Catholic University of America (Washington). A mai predat la Universități din Londra, Cambridge, Amsterdam, Cincinnati si Berkeley și a conferențiat în peste 50 de universități din Europa și America de Nord. Specialist în literatură engleză și teoria literaturii, operele sale subîntind domenii, teme și problematici dintre cele mai variate: literatură română, literatură engleză, literatură americană, romantism european, raportul literaturii cu celelalte arte și cu știința, raportul dintre artă și societate, postmodernismul, importanța religiei și a tradiției, natura și destinul canonului cultural etc. Este autor și coordonator al multor volume de teoria literaturii, literatură comparată sau filosofia culturii.

Prestigioasa editură Spandugino i-a dedicat o serie de autor, admirabil tipărită, în care au apărut:

Opere I.1. Structuralismul, Calmul valorilor  (Operele care fac obiectul prezentului proiect editorial sunt remarcabile prin competența profesională, atenția analitică și pertinența valorilor pe care le propun. Structuralismul reprezintă una dintre primele poziții polemice în raport cu școala, metodele și oportunitățile Structuralismului, dar totodată o atentă radiografiere inițială a acestora. Calmul valorilor se distinge prin suma de analize de critică literară, teoria literaturii și literatură comparată și universală, exemplare până astăzi prin erudiția și forța lor interpretativă.)

Opere 2. Trilogia Romantismului (Analizând un spectru mai larg de scriitori de origine: engleză, franceză, germană, italiană, rusă și a altor scriitori de origine est-europeană, Virgil Nemoianu oferă aici o caracterizare coerentă a perioadei 1815-1848. Acest lucru se numește epoca de domesticire a romantismului.)

Două volume abia apărute și care vor fi lansate la 11 octombrie, la Facultatea de Litere a Universității București:

Opere 4. Studii și reflecții. Cuprinde: Utilul și plăcutul; Jocurile divinității; Studii și articole

(„Se poate spune că, alături de Alexandru Duțu, Virgil Nemoianu este cel care  deschide traseul unei gândiri creștin-democrate în spațiul de la noi. Savantul propune o gramatică politică ce recuperează capacitatea cfreștinismului de a da un sens al ordinii și libertății comunității mundane.În mod programatic opusă direcției radicale de dreapta  dominante în România intrebelică, reflecția sa conservator- creștină este ecumenică și tolerantă, atentă la diversitatea unui peisaj confesional și uman.” – Ioan Stanomir)

Opere 5 Cuprinde:  România și liberalismele ei (2000); Tradiție și libertate (2001) În prefața primului dintre volumele reluate în Opere 5 , Virgil Nemoianu scrie: „Volumul are două scopuri. Cel dintâi este acela de a schița felul în care un expatriat vede, de la oarecare distanță, desfășurările socio-politice din nultimii zece ani în țara natală, în literatură ne-am obișnuit cu ideea că există «lecturi multiple» ale textului. Eu cred că același lucru e valabil și la nivelul mai general al culturii și civilizației. (…) Cu aceasta ajung la al doilea scop al cărții. Ea vrea să explice dialectica destul de chinuită  a relațiilor dintre  scoietatea de la Dunărea de Jos și formele variate ale liberalismului, ea vrea să sublinieze  rolul central pe care l-a jucat și îl joacă «lucrul cultural» în aceste relații.” 

„În ansamblu – scrie Virgil Nemoianu –, cred și sper că cititorii și cititoarele vor  desluși o anume moderație și cumpătare, urmele unui echilibru calm pe care l-am căutat toată viața și pe care l-am găsit cel mai bine (socot) în Biblie și în clasicii greco-romani, iar printre scriitorii mai recenți în Leibniz și în Goethe. Contradicții lăuntrice? Fără îndoială! Nu sunt totdeauna de acord cu mine însumi (motiv de bucurie pentru mine) dar, normal, nu sunt totdeauna de acord nici cu ceilalți. De pildă, obsesiile ideologice etnico-rasiale ale istoriografiei recente mi se par moral stricăcioase, iar ca inteligență, mărginite. Relativismul dogmatic al aceleiași istoriografii e repulsiv și vrednic de dispreț. Saltul grosolan de la absolutismul socioeconomic la motivația pur ideologică a faptului istoric (ambele Ia fel de dogmatice) îmi sunt și îmi vor rămâne străine. în ansamblu mă găsesc de partea unui mod de filozofie istorică în care pluralismul supra-determinării (al cauzelor multiple) alcătuiește o morfologie culturală, un joc dialectic al valorilor religioase și economice, intelectuale și politice, sociale și culturale, toate laolaltă înfruntându-se dar și colaborând, în și prin acest joc constituindu-se viața indivizilor, ca și viața grupurilor. Aceasta e, firește, însăși realitatea, după cum o pot eu înțelege. Iar în acest sens, libertatea crește dintr-o potolită acceptare și ponderată evoluție a tradiției, după cum la rândul ei tradiția nu poare fi concepută ca rigidă obligație, ci numai ca un exercițiu al libertății.”