Virgiliu, bucolicul

Pictura lui Virgiliu Parghel, mai ales dupa expozitia din 1995, de la Galeria Simeza, si dupa renuntarea la angajarea sociala in pedagogia artei, este – greu de egalat – un cuptor cu foc continuu al unei vocatii de picturalitate care dospeste din framantarea realului. Anul 2007 s-a incheiat pentru Parghel intr-o caleidoscopica retrospectiva, cu o uimitoare stare de “mana picturala”, aratand o biografie de pictor haruit. Pictura lui are intensitate, caldura de smalt pestrit si posibila inseriere, cu sens adanc omenesc, a secventelor de realitate pe care le prinde in pasta colorata si extrem de elastica in duct.

In general, expunand 170 de lucrari (uleiuri, pastel, acuarela – formate medii) poti usor risca efectul de redundanta si devoalarea mecanismelor “de serie”. Nu s-a intamplat deloc asa. Am putut vedea la Casa Vernescu borna dintai, Autoportretul din liceul de arta de la Iasi, datat 1971, si temele picturii lui Virgiliu Parghel pana in 2007. Iata cum, pe parcursul a mai mult de trei decenii de travaliu artistic, simti la Parghel inrodirea poftei de lucru. Este o energie rascolitoare, fara pic de sarcasm germanic-expresionist, ci cu o anume tandrete optimista, cu care artistul metabolizeaza pictural trecerea lui prin viata. Se poate intocmi (printre alte posibile inserieri de chipuri si motive) o geografie foarte colorata a sederilor sale peisagistice: Blaj, Balcic, Vama Veche, Domnesti, Baltatesti, Garana, Faget-Banat, Resita, Habic-Gurghiu, Campina, Bucurestiul Coanei Mita s.a.m.d.
Parghel pare in toate, chiar si in miile de notatii grafice, un “respirator” de pasta-culoare. Pentru ca, initial, el este un mare reactiv la alcatuirile optice ale imprejurarilor simple ale vietii. Sorescian si hedonist, artistul iubeste – intr-o complicitate hatra – satul atemporal si urbea melancolica, peisajul rapos, cu cosasi sau pescari, dobitoacele ograzii, cersetorii batrani, copiii satului, cunoscutii de tot felul, colegii pictori etc. Ce ti-ai putea dori deplin este sa ai un perete ticsit cu “Pargheli”, asa cum ii sta bine si inaintasului sau, G. Petrascu, in colectii. Astfel, calitatile de smalt ii vin pe filiatie Petrascu, iar acutele cromatice si desenul angular in pasta au fost exersate de Parghel intr-o anume suita programatic tuculesciana. Virgiliu valorizeaza cu evlavie retina si ductul picturii autohtone, incepand cu Andreescu, pentru a se elibera, ca un foc jucaus care intensifica materia picturala. Un semn posibil pe armoariile artei sale mi se pare a fi pretioasa cahla istoriata, adica bucata de ceramica smaltuita cu care se inveseleste vatra casei prin scene din lumea mare. Propunem aceasta metafora de pictura-vatra si pentru ca unul dintre ciclurile sale cele mai inalt elaborate, alaturi de Padurile si Nelinistile abstract-gestuale, este cel dedicat Cahlelor: minimalism total in figuratie, performanta tonala a negrurilor, expresie magmatica a pastei.