Viruși, arme și oțel. Soarta societăților umane/ de Jared Diamond

Viruși, arme și oțel. Soarta societăților umane/ de Jared Diamond

Laureată a Premiului Pulitzer pentru carte non-fiction și vândută în peste un milion de exemplare, “Viruși, arme și oțel” este o remarcabilă lecție despre ascensiunea și decăderea imperiilor, despre rolul religiei sau al scrierii în evoluția societăților umane, despre hrană sau arme, toate prinse în ecuația complicată a devenirii umanității de-a lungul a 13.000 de ani. “Viruși, arme și oțel” culege cele mai puțin vizibile părți ale istoriei umanității, expunându-le cititorului care are curiozitatea de a răspunde la întrebări la care istoria tradițională nu oferă decât rareori și doar întâmplător răspunsuri: De ce au ajuns europenii în America, nu amerindienii în Europa? Cum au ajuns oamenii în locuri izolate – ca Insula Paștelui sau Papua Noua Guinee – și cum și-au dezvoltat acolo civilizații care ne apar astăzi primitive și magnifice în același timp? Cum au reușit agricultorii să-i înlocuiască pe vânătorii-culegători, și de ce nu s-a întâmplat acest lucru peste tot și în același timp? Cum se face că scrisul a constituit una dintre cele mai puternice arme ale civilizațiilor care s-au impus asupra celorlalte? Jared Diamond oferă câteva răspunsuri foarte convingătoare la toate aceste întrebări, introducându-l pe cititor într-o lume fascinantă, în care virușii, armele și oțelul au constituit actorii principali în mărirea și decăderea popoarelor lumii.

Cartea a obținut: titlul de New York Times bestseller; Premiul Pulitzer; premiul Aventis pentru cea mai bună carte de știință; Premiul Rhone-Poulenc Al Societății Regale de Științe și premiul National Geographic. După carte s-a realizat un documentar de National Geographic Society.

Jared Diamond, profesor de geografie și fiziologie la UCLA, și-a început cariera științifică în fiziologie, extinzând-o în domeniul biologiei evolutive și biogeografiei. A fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Științe, al Academiei Naționale de Științe și al Societății Filosofice Americane. A fost beneficiar al unei burse a Fundației McArthur, primind premiul frăției Phi Beta Kappa, Premiul Burr al Societății Geografice Naționale și Medalia Națională pentru Știință.

A publicat peste 200 de articole în revistele Discover, Nature și Geo.

Puterea agricultorului

Adolescent fiind, am petrecut vara lui 1956 în Montana, ca angajat sezonier al unui fermier în vârstă, Fred Hirschy. Născut în Elveția, Fred ajunsese în sud-vestul Montanei încă înainte de a împlini 20 de ani, prin anii 1890, pentru a pune bazele uneia dintre primele ferme din regiune. La ora sosirii lui, o mare parte a populației amerindiene de vânători-culegători încă mai trăia pe acel teritoriu.

Camarazii mei în ale lucrului la fermă erau în mare parte niște albi duri, al căror limbaj includea un repertoriu excepțional de bogat de înjurături și care munceau toată săptămâna pentru a-și putea dedica weekendul cheltuirii integrale a salariului la barul local. Totuși, printre lucrători se număra și un indian din tribul Picioarelor negre, Levi, care se comporta foarte diferit de ceilalți, fiind un tip politicos, gentil, responsabil, tot timpul treaz și cu o vorbire foarte îngrijită. A fost primul indian în prezența căruia am petrecut mai multă vreme, ajungând în cele din urmă să îl admir.

De aceea am fost profund dezamăgit când, într-o duminică dimineață, Levi a apărut și el beat criță și înjurând de mama focului, după o noapte de pileală. Dintre înjurăturile lui, una mi-a reținut atenția: “Al naibii să fii tu, Fred Hirschy, și vaporu’ care te-a adus din Elveția!” Am înțeles atunci cum gândeau indienii despre ceea ce eu și alți copii albi învățaserăm la școală că este eroica luare în stăpânire a vestului american. Familia lui Fred Hirschy era mândră de el, considerându-l unul dintre acei destoinici pionieri care au reușit să-și facă un rost în viață, în pofida condițiilor excepțional de grele. Însă tribul de vânători și războinici faimoși din care se trăgea Levi fusese deposedat de pământuri de către fermierii albi imigranți. Oare cum i-au învins fermierii pe faimoșii războinici?

În 3 iulie 1908 arheologii care făceau săpături la palatul minoic de la Phaistos, de pe insula Creta, au dat peste unul dintre cele mai remarcabile obiecte din istoria tehnologiei. La o primă vedere, părea neimpresionant: doar un disc mic, plat, nevopsit, din argilă arsă, de 16,5 centimetri în diametru. Examinarea atentă a arătat că ambele fețe erau acoperite cu o scriere care se sprijinea pe o linie curbă ce descria o spirală în sensul acelor de ceasornic, cu cinci spire le la marginea discului până în centrul lui. Un total de 241 de semne sau litere erau atent delimitate prin linii verticale în grupuri de câteva semne, constituind probabil cuvinte. Cel care scrisese trebuie să fi plănuit și executat discul cu grijă, astfel încât să înceapă să scrie de la margine și să umple tot spațiul disponibil din lungul liniei spiralate, fără să rămână în lipsă de spațiu când avea să ajungă la centru.

Încă de când a fost dezgropat, discul a constituit un mister pentru istoricii scrierii. Numărul de semne distincte (45) sugerează un silabar mai degrabă decât un alfabet, dar este încă nedescifrat, iar formele semnelor sunt deosebite de ale oricărui alt sistem de scriere cunoscut. Niciun alt fragment din această scriere nu s-a mai ivit ulterior, așa că nici azi nu putem ști dacă reprezintă o scriere indigenă cretană sau un import străin în Creta.

Pentru istoricii tehnologiei, discul de la Phaistos este încă și mai uluitor; data estimată a creării lui, 1700 î.Hr., îl face să fie de departe cel dintâi document tipărit din lume. În loc de a fi imprimate de mână, cum erau toate textele scrierii cu sisteme liniar A și liniar B ale Cretei, semnele de pe disc au fost ștanțate în argila moale (care a fost apoi arsă în cuptor) cu ștampile care purtau protuberanțe de forma semnelor. Tipograful a avut, evident, un set de cel puțin 45 de ștampile, una pentru fiecare semn distinct care apare pe disc. Executarea acestor ștampile trebuie să fi presupus foarte multă muncă, și desigur că nu au fost făcute numai pentru a tipări acest unic document. Oricine le va fi folosit, este de presupus că scria foarte mult. Cu aceste ștampile proprietarul lor putea face copii mult mai rapid și mai bine executate decât dacă ar fi executat fiecare dintre complicatele semne ale scrierii la fiecare apariție a acestora.

Discul de la Phaistos anticipează eforturile făcute de oameni mai apoi pentru tipărire; aceștia au folosit, în mod similar, semne decupate sau matrițe, dar le-au aplicat pe hârtie, cu tuș, nu în argilă, fără tuș. Oricum, aceste eforturi nu au apărut decât 2 500 de ani mai târziu în China și 3 100 de ani mai târziu în Europa medievală. De ce nu a fost prețioasa tehnologie a discului larg adoptată în Creta sau în alte părți ale Mediteranei antice? De ce a fost inventată metoda sa de tipărire în jurul anului 1700 î.Hr. în Creta și nu la vreun alt moment în Mesopotamia, Mexic sau oricare alt centru de scriere antic? De ce a fost nevoie după aceea de mii de ani pentru a adăuga ideea de tuș și pe cea a presei pentru a se ajunge la o tiparniță? Discul constituie așadar o încercare amenințătoare pentru istorici. Dacă invențiile sunt atât de excentrice și impredictibile pe cât pare să sugereze discul, eforturile de a generaliza în privința istoriei tehnologiei ar putea fi sortite eșecului din pornire.

Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura ALL. Traducere de Mircea Ștefancu și Teodor Fleșeru