Visul din afara „Visului”/ de Virgil Oprina

Noua producție de balet a Operei Naționale Române, alcătuită din baletele „DSCH” coregrafia de Alexei Ratmansky, pe muzica lui Dmitri Șostakovici și „The Dream” („Visul”), coregrafia Sir Frederick Ashton, pe muzica lui Felix Mendelssohn, bazat pe „Visul unei nopți de vară” de Shakespeare, reprezintă una dintre cele mai convingătoare pledoarii de evadare prin artă, dintr-un cotidian pe care ni l-am dori a fi doar un vis.

Nu trăim un vis frumos. Știrile despre masacre de tot felul devin obișnuință, iar nenorocirile ajung, iată, și în spațiul nostru cultural și social, în sânul unei comunități naționale obișnuită mai mult cu contemplația și cu un discurs mediatic decăzut într-o jalnică nevoie de noi și noi necazuri. 

În spațiul artelor spectacolului – la nivelul Bucureștiului îndeosebi – se închid teatre, săli de spectacol, locuri în care oamenii obișnuiau să se adune și să se simtă bine împreună.

În același spațiu, sunt anihilate orice personaje care au îndrăznit să scuture praful ancestral-tradițional de pe artele spectacolului, ieșind din încremenirea obiceiului de nu supăra pe nimeni.

Ca într-o nebunească cursă în a nu rămâne mai prejos, Cultura cu spațiile și oamenii vii și tot mai puțini care mai au curajul și priceperea să o anime, furnizează și ea, după puteri, știri rele – care fac audiență, adică.  Taberele de „ai lor” și „ai noștri” își continuă lupta asemenea unor copii nevolnici, care trag de pulpana celor cu pumnii grei.

Actul scenic rămâne singurul prin care cei care mai au disponibilitate, artiști și spectatori deopotrivă, evadează din acest cotidian etern caragialesc.

Am avut șansa unor astfel de evadări în ultima vreme. Am văzut spectacolul „O, Giardin” care a deschis pe Scena Mare a Palatului Gabroveni cea de a doua Platformă Internațională de Teatru organizată de ARCUB și am revăzut cu imensă bucurie „Omul cel bun din Sichuan”, unul dintre spectacolele vedetă ale Teatrului Bulandra.

Atât „DSCH”, cât și „Visul”, producții ale Operei Naționale București, completează coroana spirituală a orașului, dar nu numai, dând strălucire unei vieți culturale aflate în cumpănă, după ce abia începuse să-și ia un binemeritat avânt, potrivit unei potențiale capitale culturale europene.

Visul cel frumos, cel de pe scenă, prinde cu mână sigură atenția și imaginația spectatorului încă din primele secunde. „DSCH” pe formidabila muzică a Concertului nr. 2 în Fa major op. 102 de Șostakovici, interpretat cu strălucire de Ștefan Doniga, debutează cu deplasări rapide, un gest coregrafic frust, decis, cu o cromatică a costumelor și a eclerajului care plasează discursul într-o zonă a optimismului, a unor conflicte care se rezolvă repede, surprinzător, și care duc înainte atenția spectatorului, ca într-o cursă a descoperirilor făcută cu sufletul la gură. Coregrafia proaspătă și curgătoare a lui Alexei Ratmansky a avut parteneri pe măsură în toată distribuția, fără scăderi, orchestra condusă de dirijorul Cristian Sandu ridicându-se la rigorile unei partituri dificile.

Infuzia de optimism a primei părți a făcut ca pauza să pară mult mai scurtă ca de obicei, pentru ca partea a doua, „Visul” propriu-zis, să continue starea de grație a unei excepționale seri de spectacol.

De la prima ridicare a cortinei, ești deja parte a unei lumi de basm, o desfășurare clasică a spațiului din inima pădurii, în care senzația de tridimensional este amplificată de gradația cromatică a decorului și din nou de luminile de modelare care dau relief personajelor.

Din nou deplasări rapide, apariții ale personajelor excelent conturate încă din start, o amploare a gestului coregrafic dublat de minuția detaliilor, a „pașilor mici”, totul fără ostentație, respirând natural, firescul întregului asigurând complicitatea unui public care se amuză de greșelile unui Puck exonerat de legile gravitației.

Așteptările cresc. Reapariția excelentului Shuhei Yoshida (Puck) și a minunatului – adjectivele sunt doar o convenție a inexprimabilului – Dawid Trzensimiech (Oberon) pregătesc parcă momentul mult așteptat: apariția Alinei Cojocaru.

A fost prima mea șansă de a o vedea pe Alina Cojocaru într-un rol din registrul comic, așa cum este cel al Titaniei, și trebuie să recunosc că modul unic în care această mare artistă reușește să găsească și să-și însușească amprenta specifică a personajelor, îl simțeam mai degrabă potrivit caracterelor romantice de sorginte tragică.

Dar ce bucurie! Talentul ei dramatic strălucește în toate registrele, Titania Alinei Cojocaru pe muzica lui Mendelssohn fiind o creație în care gestul amplu, lansat și devenit în partea a doua imponderabil, conviețuiește cu detaliul jucăuș și delicatețea pe care numai copiii veseli o pot avea. Îndrăgostită preț de un vis de un Bottom fermecător interpretat de Alistair Beattie, Titania Alinei Cojocaru marchează pentru spectator întâlnirea cu un fenomen artistic.

Spectacolul s-a terminat. „Visul” a luat sfârșit. Nu și speranța că în viața reală se poate trece peste orgoliul recunoașterii unor greșeli și revenirea la rezolvarea concretă, pas cu pas, a unor probleme vechi.

Nu prin „breaking news”, ci prin „daily effort”.