Vizibilitatea e decisiva pentru un scriitor

Radu Paraschivescu scrie romane, povestiri, cronici TV, comentarii sportive si articole de opinie. In plus, traduce si redacteaza carti, lanseaza autori, tine o cronica a traducerilor din literatura contemporana si are colaborari TV la emisiuni cu continut sportiv. Se teme ca nu cumva sa inceapa sa scrie mai mult decat citeste. Si nu de mult a luat un premiu. Primul din cariera literara.

– Despre ce premiu este vorba?

– Despre Premiul Ioan Chirila pentru cea mai buna carte de sport a ultimilor trei ani. L-am primit pentru un volum de eseuri, Fanionul rosu, care prezinta in noua capitole obrazul patat al sportului, alunecarile lui rusinoase. Insa lucreaza aici un mic paradox. Cartea asta e singura cu tematica sportiva pe care am scris-o si uite ca am luat un premiu. In alte teritorii ale literaturii ma exprim de ani buni, la un nivel ridicat, as indrazni sa spun, dar n-am avut parte de acolade. Vreau sa cred ca nu mi-am gresit vocatia. Iar faptul ca Fanionul rosu a fost bine primit imi aminteste de o vorba a lui Andrei Plesu, legata de valorificarea superioara a diletantismului fiecaruia dintre noi. Caci eu asta ma consider in materie de sport, un diletant.

– Ai avut un an foarte bun, din cate stiu. Esti prezent in presa, in librarii, la televizor. Ce lucru ti-e cel mai aproape de suflet dintre cele pe care le faci?

– Am avut un an excelent pe plan profesional si palpitant sub aspect medical. Am prieteni care imi spun deja ca am inceput sa apar prea des in media. Si probabil ca au dreptate. Numai ca, odata intrat in circuitul asta, e greu sa-l parasesti. Iesirea echivaleaza cu o abdicare, cu o infrangere. Si cum semnul meu zodiacal este leul, nu gust deloc infrangerile. Ca sa nu mai spun ca vizibilitatea e decisiva pentru un scriitor in 2005. In plus, de multe ori nu sunt invitat in nume propriu, ci in postura de purtator de cuvant al Editurii Humanitas, unde lucrez. Cat despre intrebarea pe care mi-ai pus-o, ea ascunde o invitatie la nedreptate. Numind doar o activitate si ignorandu-le pe celelalte, as comite o privilegiere injusta. Sigur, e normal sa crezi in primul rand in cartile pe care le scrii. In fond, reprezinta produsul cel mai putin perisabil si cel mai rezistent la proba timpului. Celelalte sunt (sau par) efemeride. Dar asta nu inseamna ca le tratez superficial.

– Apropo de carti, intrebarea e plata ca un cliseu si inevitabila ca destinul: ce pregatesti?

– Imi ceri sa pescuiesc cateva ganduri coerente din haosul propriei minti. Frumoasa ambitie. Lucrez la un roman si la o antologie, iar in scurt timp o sa incep lucrul la un ghid. Despre acesta din urma nu am voie sa suflu o vorba, dar va asigur ca e picant, savuros si nu ingrasa. Veti vedea, va fi o surpriza-surpriza. Romanul se cheama provizoriuVanzatorii de lacrimi si se ocupa de serviciile sexuale clandestine din Romania de azi. Sa nu te astepti la un roman dezbracat sau la exercitii de pornografie. Antologia e una de citate memorabile de dinaintea si din timpul tranzitiei romanesti. Nu m-am decis asupra titlului, desi am cateva variante, nedeconspirabile deocamdata. Pe langa acestea, ar mai fi o culegere de povestiri comice si un roman despre peripetiile unui castigator al marelui premiu la Loto. Sper sa-mi fac timp pentru toate.

– Antologia de care pomenesti imi aduce aminte ca ai tradus ceva asemanator pentru Humanitas. Intr-o colectie de care te ocupi personal.

– Asa este. Colectia de carte comica “Rasul lumii” e copilul meu editorial, iar volumul Vorbe de duh al lui Des MacHale a fost unul dintre cele trei titluri cu care am lansat colectia. Succesul de piata a fost remarcabil. Dar spre deosebire de antologia lui MacHale, care pune accentul pe umorul voluntar, eu insist pe vorba neghioaba, pe caraghioslacul neintentionat, pe micile sau marile perle care te fac sa razi stergandu-te la ochi. Fireste, or sa existe si vorbe de duh adevarate, de la Caragiale la Serban Foarta si de la Andrei Plesu la Iustin Marchis. Dar cititorul o sa aiba parte si de Loredana Groza, Serghei Mizil, Gigi Becali sau Gina Pistol. “Rasul lumii” e un pariu pe care-l angajez cu fiecare titlu publicat, inclusiv ultimul, intitulat Povesti corecte politic de adormit copiii. O satira a noii limbi de lemn si a lumii de plastic (formula e a lui Robert Turcescu) in care suntem chemati sa traim, in numele unor false valori si principii.

– Cu traducerile cum stai?

– Prost, multumesc. Nu mai fac fata. Asa ca m-am hotarat sa ma retrag.

– Esti totusi un nume in breasla.

– Se prea poate, dar decizia e luata. Am tradus destul. Nu stau sa numar, dar cred ca ma apropii de saizeci de carti. Asta e o munca pe care nu poti s-o faci bine fara impatimire. Or, eu nu mai simt fiorul de acum paisprezece ani, cand am debutat ca traducator. Risc sa lucrez mecanic si nu mi-as ierta-o. Traducatorul nu trage la saiba. Mestesugul lui e complicat, iar misiunea lui are de-a face cu recrearea unei lumi. Pentru asta iti trebuie entuziasm, forta, spirit inventiv si optimism. Eu resimt un soi de blazare care ma opreste sa mai produc in acest domeniu. Pe langa asta, angajamentele zilnice imi lasa tot mai putin timp. Humanitas are bunatatea sa nu-mi impute intarzierile, dar nu pot sa abuzez. Cu atat mai mult cu cat singura editura la care sunt restant e tocmai cea unde muncesc.

– Sa invart putin cutitul in rana. Poti sa-mi faci un clasament personal al celor mai bune cinci carti pe care le-ai tradus?

– Asta nu e greu. O istorie a lumii in zece capitole si jumatate de Julian Barnes, Casa somnului de Jonathan Coe, Copiii din miez de noapte de Salman Rushdie, Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea de John Steinbeck si Ramasitele zilei de Kazuo Ishiguro. Plus o mentiune pentru Revelatie pe Amazon de Petru Popescu.

– Daca e atat de simplu, sa te intreb si care e cartea la care tii cel mai mult dintre cele pe care le-ai scris.

– Aici lucrurile sunt mai delicate, fiindca am doar patru carti si doua coautorate, ambele din spatiul sportului. Daca inteleg bine, pe care dintre cele patru fete o iubesc cel mai mult, nu? Probabil ca Bazar bizar imi e mai aproape de suflet. E o cronica acida a Bucurestiului inceputului de mileniu, scrisa de un om cu origini stabile in Banat. Ma gandesc cu afectiune si la Balul fantomelor, care nu stiu daca n-ar merita o reeditare. Fanionul rosu e abia pe locul trei, in ciuda premiului, iar Efemeriada, romanul de debut, se gaseste in zona retrocessione, cum spun italienii. Daca mi s-ar oferi acum ocazia sa-l public pentru prima data, as refuza. Pe vremuri insa eram mai pripit.

– Prin targ umbla vorba ca Humanitas a inceput sa lanseze autori tineri. Ai vreun rol aici?

– Confirm apasat. Humanitas a lansat la Gaudeamus trei autori tineri, despre care sper ca se va auzi si peste cativa ani. Eu l-am propus pe unul dintre ei, Mihnea Rudoiu, si am avut o reactie buna cand mi s-a dat sa citesc un fragment din cartea Ancai Maria Mosora. Al treilea debutant, Alain Gavrilutiu, a trimis un mail cu textul, convins ca n-o sa se intample nimic. O colega l-a citit, l-a votat, iar Gabriel Liiceanu a sustinut votul. Cartea lui a aparut in trei saptamani de la primirea textului la redactie. Da, Humanitas e gata sa publice debutanti (tineri sau nu, n-are importanta), cu doua conditii: sa aiba talent si sa nu plictiseasca.

– Ce sa-ti doresc la sfarsit de an?

Sa nu-mi creasca glicemia si sa-mi respect promisiunile.