Vizita doamnei Muller/ de Constantin Stan

Herta Muller a venit la București. Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, scriitoarea germană de origine română -așa cum este cunoscută și după cum se prezintă – a avut o conferință publică la Ateneul Român și o sesiune de autografe la Librăria Humanitas.

De fapt, conferința a fost un dialog cu Gabriel Liiceanu, diectorul editurii care a inițiat seria de autor Herta Muller, un dialog din care presa a înțeles și a relatat că a fost o punere la punct a lui Liiceanu.

Am citit ample fragmente și am urmărit cele declarate de doamna Muller nu numai pe scena Ateneului. M-a entuziasmat și pe mine ca pe alți români faptul că domnia-sa nu a uitat limba română, fapt remarcabil pentru un scriitor care a trăit (primii) 35 de ani în România și (următorii) 23 în Germania. Civilizația puternică se amprentează nu numai în conștiința, în sufletul, dar și în bagajul lingvistic: “mici”, “lubenițe”, “zacuscă” și “căcat” au fost nu numai cuvintele de care și-a amintit foarte bine, ci și conceptele-cheie pentru a defini civilizația românească, raporturile scriitoarei cu țara în care s-a născut și amintirile de neuitat.

Faptul că funcționarele de la poștă se uitau la doamna Muller în anii ’80 ca la un “căcat” – mă văd nevoit să o citez spre a nu deforma spusele unui laureat al Premiului Nobel – a produs traume adânci de felul celora în care un strălucit savant nu va uita niciodată că un profesor i-a dat o notă mică în clasele primare. Din păcate, lumea românească nu a evoluat, iar cei prezenți la Ateneu au venit la conferința doamnei Muller ca la “circ”, iarăși citez exact.

În fapt, viața însăși în România a fost pentru Herta Muller un imens și necontenit supliciu. Hărțuită de securitate, izolată de oamenii de cultură -care nu au avut curajul de a face disidență -, nu a primit recunoașterea binemeritată. Nici atunci, nici acum. Pentru că România nu s-a lepădat încă de securiștii ei. Securiștii din România – mai precis, securiștii români – sunt tot ceea ce detestă, urăște mai aprig scriitoarea pe lumea asta. Pe bunul său prieten Oskar Pastior -și el turnător la securitate – îl înțelege pentru că “dacă refuzai să scrii ce îți spuneau ei puteai înfunda chiar și pușcăria”. Slavă Domnului că lui Pastior bunul Dumnezeu i-a arătat calea spre a nu ajunge acolo, adică la pușcărie. În cel mai pur stil umanist, Herta Muller nu își poate blama prietenul despre care și cu care a scris o carte. Părinții ni-i dă Dumnezeu, prietenii ni-i alegem.

Vizita doamnei Muller la București a semănat izbitor, pentru mine, cu o piesă a lui Friedrich Durrenmatt. Piesa se chema “Vizita bătrânei doamne”. Ea descrie drama trăită de Carla Zachanassian, acum o femeie in vârstă, bogată și cochetă, ce se reintoarce intr-un sat, Gullen, din Elveția, de unde cu mulți ani în urmă fusese părăsită de iubitul ei, după o poveste de dragoste. Rămasă însărcinată, fusese marginalizată, ostracizată și nevoită să fugă la oraș pentru a-și câștiga existența.

Rămasă văduvă în urma decesului soțului ei, un miliardar cu care se căsătorise in oras, se întoarce in Gullen cu dorința de răzbunare împotriva fostului iubit Serge Miller, acum un bărbat matur și oarecum realizat financiar, și a sătenilor. Ea promite că va finanța satul, va ajuta la prosperitatea acestuia, ii cumpără incetul cu incetul pe “mai-marii” satului, inclusiv pe paroh, și nu cere nimic in schimb decât moartea bărbatului Serge Miller.

Sigur, sunt și niște mici deosebiri: Herta Muller nu a trăit nicio poveste de dragoste cu cel/cei pe care îi pune acum la zid, nu a promis nicio finanțare și a fost cam departe de interpretarea lui Ingrid Bergman din filmul care, în bună măsură, a făcut celebră piesa de teatru.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.

Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.