Viziunea omului medieval/ de Ziarul de duminică

Stelian Brezeanu

Imperiu universal și monarhie națională în Europa creștină.

Studii de gândire politică medievală

Editura Meronia

Ediția a II-a, de. Studiile cuprinse în acest volum, publicate pe parcursul unui sfert de veac în periodice românești și străine, urmăresc nașterea și evoluția ideilor politice în Evul Mediu, manifestările lor în epocă și măsura în care au călăuzit acțiunea oamenilor vremii, deplasarea centrului de greutate al gândirii politice din Europa creștină de la universalismul imperial spre particularismul monarhiilor naționale, locale.

În viziunea omului medieval, imperiul este universal nu în realitatea sa teritorială, ci virtual, expresie a unui program de acțiune al factorilor politici, încredințați că Dumnezeu își întemeiază pacea și ordinea pe o stăpânire dreaptă, imagine a ordinii cerești, care exprimă în mod legitim lumea. Această viziune domină gândirea politică timp de un mileniu, de la Constantin cel Mare și până în sec. al XIII-lea, când ideea de imperiu părăsește terenul acțiunii politice pentru a deveni obiect de speculație teoretică.

Pe ruinele vechii idei se cristalizează treptat celălalt concept, monarhia națională, în condițiile deconstrucției politice din Occident și Balcani, generate de fapte de natură politică, socială, economică și intelectuală, care au adus în scenă monarhiile proprii națiunilor medievale.

Unele dintre aceste state noi își au originile în regatele barbare de la începuturile Evului Mediu. Altele sunt creații noi, de după anul 1000, precum cele din Europa sud-estică, între care și Principatele Române. În această a doua categorie, țaratele sud-slave, bulgar și sârb, fac din efortul de a se substitui în comunitatea de state ortodoxe monarhiei Romei prin anexarea unor instituții și simboluri ale puterii vechilor basilei. Dimpotrivă, în noile state românești, apărute în sec. al XIV-lea, preluarea unor prerogative și instituții de esență imperială se înscrie într-un plan local, nonimperial.

Liviu Maior

Doi ani mai devreme.

Ardeleni, bucovineni și basarabeni în război

1914‐1916

Editura Școala Ardeleană

„Profesorul Liviu Maior – istoricul prin excelență al Transilvaniei moderne  –  încheie cu această carte «saga» sa închinată secolului românesc al naționalităților,  portretizat în acvaforte pentru anii 1848-1918. Cu abordări mereu incitante, pe tema vag cunoscută anterior a Habsburgilor și românilor, istoricul încoronează ciclul acestei «comedii umane» răsăritene cu «povestea» adevărată a mai mult de jumătate dintre românii de-atunci (ardeleni, bucovineni, basarabeni), participanți fără voie la un «Mare Război» cu doi ani mai lung decât al românilor din Regat și sacrificați pentru țări și scopuri (oficiale) străine lor. Istoricul iluminează astfel o pagină din trecutul nostru care explică magistral cum s-a ajuns la «ora astrală» din  1918, adică în ce fel s-a făurit România Întregită. Cartea arată clar ceea ce cărțile noastre de învățătură spun de secole, că nimic important nu se poate obține fără sacrificii, dar și ceea ce nu prea spun cărțile de-acum, că românii din afara micului Regat au construit, în măsură considerabilă, România Mare. Descins din viața erudită și luptătoare a polihistorilor Școlii Ardelene, profesorul Liviu Maior scrie epopeea facerii României moderne, cu metodele consacrate ale «meseriei de istoric», proiectând istoria românilor în universalitate.” – Ioan-Aurel Pop

„În 1914, liderii statelor europene trăiau într-o iluzie – aceea că războiul modern devenise atât de distrugător, încât nici un beligerant nu putea fi victorios. Costul acestei iluzii a fost enorm, după cum demonstrează și profesorul Liviu Maior, exemplificând cu istoria populațiilor din Bucovina, Basarabia și Transilvania. Ca și veritabilii istorici care scriu cu pasiune și responsabilitate, istoricul Liviu Maior îndeamnă cititorii, dar mai ales pe liderii contemporani să învețe din lecțiile conflagrațiilor mondiale ale sec. al XX-lea cum se construiește cooperarea diversităților, solidaritatea umană și speranța în rațiunea OMULUI.” – Vasile  Pușcaș

Liviu Maior s-a născut pe 2 octombrie 1940 în Beclean, județul Bistrița‐Năsăud. A devenit doctor în istorie (1974) al Universității „Babeș‐Bolyai”, iar din anul 1990 a fost profesor universitar titular și conducător de doctorate la Facultatea de Istorie și Filosofie în cadrul aceleiași universități. A reînființat Centrul pentru Studii Transilvane (care a funcționat inițial în perioada 1942‐1948), al cărui director a și devenit în 1991, organizând activitatea acestei instituții științifice după principii moderne. În 1996 s‐a transferat la Facultatea de Istorie a Universității București. Între 1992 și 1996 a fost ministrul Educației și a exercitat funcția de președinte al Comisiei Naționale UNESCO, în 1994 a fost vicepreședinte al Conferinței Mondiale UNESCO, precum și vicepreședinte al Conferinței Europene a Miniștrilor Educației de la Madrid. Între anii 1996 și 2000 a fost ales senator în Parlamentul României, pentru ca între 2003 și 2005 să servească drept ambasador plenipotențiar în Canada. Membru al Comisiei de Istorie a Relațiilor Internaționale, din cadrul Comitetului Internațional de Studii Istorice, a lucrat ca profesor asociat în Statele Unite ale Americii, efectuând vizite de documentare și specializare în țări ca Belgia, Franța, Anglia, Italia, Germania, Austria și Ungaria. Interesat de istoria modernă a României, a acordat o atenție deosebită mișcării pentru emancipare națională a românilor transilvăneni din a doua jumătate a secolului al XIX‐lea, publicând o serie de cărți fundamentale despre Revoluția de la 1848, crearea Partidului Național Român din Transilvania, organizarea și ideologia acestuia, relațiile dintre români și habsburgi etc. I‐au fost acordate numeroase distincții academice pentru activitatea de cercetare științifică, inclusiv Premiul Academiei Române în 1993, iar în anii 2007 și 2008 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităților „Petru Maior” din Târgu Mureș și, respectiv, „Lucian Blaga” din Sibiu.