Viziunea unei Romanii antreprenoriale

Incotro Romania de dupa raportul de tara? E oare tara gripei aviare? Sau e tara in care SRI ancheteaza daca doctorii isi trateaza corect pacientii suspusi? E tara ce freamata asteptand restructurarea si remanierea guvernului?

Chiar daca ma uit si eu destul de mult la televizor, raman la parerea ca toate aceste mari probleme de stat sunt, in realitate, departe de topul prioritatilor romanilor. Si ca acolo se gaseste, de fapt, chestiunea prosperitatii.

Intr-una din calatoriile mele recente prin tara m-am intalnit cu cateva zeci de intreprinzatori in turismul rural, din zona Salistei Sibiului. O vreme, am discutat despre problemele industriei lor, dar, nu dupa mult timp, a venit intrebarea grea. Domnul Salisteanu din Saliste (nu e un nume fictiv) m-a intrebat cat va dura pana sa ajungem la standardul de viata al Europei Occidentale. Auzise de cateva versiuni, de la 20 de ani in cea optimista la 40 in cea pesimista. Si, ca sa inteleg bine ce trebuie sa raspund, m-a anuntat dinainte: “domnule presedinte, eu nu vreau sa astept atat de mult!”. Ceilalti oameni asezati in jurul mesei, proprietari de pensiuni, consilieri locali, primarul, au completat la unison “nici noi!”.

Intrebarea este obsedanta pentru Romania ultimilor 16 ani. Dar, in aceeasi masura a fost intrebarea care a marcat Romania antebelica si interbelica in efortul sau de sincronizare. Si a fost pretextul sub care comunistii au furat pamantul taranilor si au dezvoltat o industrie grea de care europenii se departau deja. De la 1848 incoace, marea intrebare a Romaniei e daca se poate mai repede.

Se poate si mai repede. Dar altfel. Statul nu poate mai mult. Element cheie al integrarii europene, prin Parlament si Guvern, prin administratia centrala si locala, statul isi extinde prea mult actiunea in alte directii, si implicit isi dilueaza forta. Cu trei ani in urma, un studiu arata ca 85% dintre romani sunt beneficiari ai cel putin unei forme de asistenta sociala. Daca ceea ce va spun vi se pare de necrezut, va dau doua exemple. Cel al subventionarii gigacaloriei la producator, care face ca orice familie care locuia la bloc sa fie subventionata, indiferent de venituri. Sau cel al programului “cornul si laptele”, care ajungea si la copiii fara casa, si la cei cu patru case. Implicit, orice forma de crestere a veniturilor pe seama statului si a politicilor sale sociale ajunge sa aiba forma unui strat aproape transparent de unt pe felia de paine.

Statul e cel care va conduce efortul de aderare si care isi va asuma, in cea mai mare parte, actiunea administrativa si politica implicata de integrarea in Uniunea Europeana. Dar Uniunea este, ea insasi, un sistem cu mai multe viteze. Ritmul de crestere al economiei spaniole sau al celei irlandeze este incomparabil mai inalt decat cel al altora.

Aici avem nevoie de o noua viziune. O viziune a cresterii rapide, a orientarii catre economia cu valoare adaugata mare, cu rate inalte de profit si care plateste bine. O viziune a economiei conduse de antreprenori si nu de politici statale. De antreprenori in cel mai larg sens al cuvantului: investitori pe piata, manageri de mari companii, liber profesionisti, dar si buni specialisti capabili sa-si vanda bine competenta profesionala. Pe toti acestia, atat de diferiti ca profil social, competente, avere, ii uneste spiritul de actiune, dorinta de a fi maine mai buni decat azi, dorinta de succes personal.

Alaturi de ei si impreuna cu ei, putem creste cu totii mai repede decat alaturi de stat si impreuna cu statul. Desigur, trebuie sa ne gasim curajul sa o facem. Poate parea ciudat, dar exemplul incurajator l-am gasit intr-unul dintre orasele cele mai vitregite de tranzitie. La Cimpulung Muscel, uzina de suflet a orasului, Aro, a plecat pe drumul fara intoarcere. A doua industrie pana in 1989 era mineritul. Din 11.000 de mineri au ramas 1.000. In urma cu doua saptamani, m-am intalnit cu liderii sindicali si cu asociatia fostilor angajati de la Aro. Mesajul lor a fost dramatic in ce priveste prezentul, dar extraordinar in ce priveste asteptarile. “Gasiti-ne investitori!”. Nu au cerut sa salvam Aro si nici sa relansam mineritul. Ci sa ii ajutam aducand la Cimpulung producatori de piese pentru Dacia si sprijinind dezvoltarea turismului.

Asta inseamna ca am invatat enorm, cu totii, din 1990 incoace. Si inseamna ca viziunea unei Romanii antreprenoriale, a unei Romanii in care vrem sa muncim bine pentru a fi platiti bine, e astazi o viziune credibila si sustenabila. E viziunea pe care noi, liberalii, o propunem din 1990 si pe care speram ca in acesti ani sa o putem pune in practica.

* Bogdan Olteanu, PNL, este presedintele Camerei Deputatilor