Viziuni Paradisiace

“Vremea Paradisului” s-ar spune ca ne bantuie. Cel putin asa crede Giuliano Nardin, pictorul care expune in aceste zile la Galeria “Orizont” trei cicluri de consemnari sublimate ale unei astfel de realitati presupuse. Artistul rezuma acest univers paradisiac “regasit” printr-o suma de simboluri botanice (marul si alte reprezentari arboricole fructiforme) sau zoomorfe (sarpele), in care omul (o minuscula si rozalie Eva) este o prezenta mai mult dedusa decat evidenta! O face in chip explicit doar in cateva compozitii cu caracter ludic, animate de prezenta unor vietati ambigue, suspendate pe un fundal de negru antracit, aidoma jivinelor luminofore din spatiile abisale, si care invariabil au alura erectila a unor organe reproductive. Este evident ca artistul interpune intre tablourile lui si privitor ecranul unei atitudini parodice, care este si cheia intregului demers pictural din aceasta a treia sa expozitie personala.

Giuliano Nardin este un foarte tanar si plin de fagaduinti pictor contemporan, iesit de numai trei ani de pe bancile Universitatii de arta. Aveam sa-l descopar, norocos si cu mare mirare, in ziua in care se pregatea sa-si inchida prima expozitie, in 2003, la Galeria “Apollo”. Un loc care, de regula, consacra, nu promoveaza! Elev al maestrului pictor Vladimir Zamfirescu – care mi-a si impartasit ulterior increderea pe care o are in destinul artistic al junelui sau coleg – Giuliano Nardin s-a impus de la primul sau “strigat” in agora artistica autohtona prin doua dominante: sonoritatea expresiva a emisiei cromatice si rafinatul racordaj ideatic cu teme si spre spatiile spiritualitatii mediteraneene. Daca prima sa expozitie glosa cu verva parodica, impinsa pana la ironie sarcastica si grotesc, in jurul conceptului machiavelic al Principelui, in actuala expozitie se apleaca asupra temei biblice a fracturii tragice din Geneza, pe care o abordeaza, insa, prin varianta renascentista, nostalgica si comica – baladesca a “Paradisului pierdut” tassian. Modernitatea discursului plastic al lui Nardin rezida tocmai in aceasta asumare inteligenta si decomplexata a inexorabilei teme a destinului umanitatii de dupa faimoasa schisma post-paradisiaca. A vietui intr-o nostalgie , iata care este sentinta artistului contemporan fata de implacabila pedeapsa divina. Un decurs la imaginea unei realitati onirice, la o aspiratie incorsetata in inexpugnabile si idealiste restrictii. Civilizatia umana n-ar mai fi fost ceea ce este, daca nu s-ar fi petrecut toate acestea. De aici, detasarea parodica, privitul peste umar cu simpatie si intelegere, de pe piedestalul unei credinte ce-si refuza fatalitatea. Dar care nici nici nu face nimic sa o dizloce! Singura sansa pe care si-o aroga este cea a persiflarii si a judecatii in raspar – uin soi de conformism in nonconformism. Nu se poate rupe acest cerc vicios, dar poti trai in el asumandu-ti limitele si conditionarile lui. De la o astfel de premisa porneste artistul in demersul lui pictural de astazi. Plastic vorbind, el traduce acest cod de intelesuri printr-o redescoperire a candorii senzorialitatii cromatice primordiale. O eruptie de tonuri saturate, de o puritate angelica (noi ii spunem condescendent “infantila”) reface un univers vizual auster, delimitat intre putine repere imagistice, in constructii de un sintetism extrem, aproape minimalist, ce evoca elocinta reprezentarilor iconice primitive. Nardin pare sa ne convinga de urgenta si splendoarea intoarcerii la arhetipuri – la cele ce au dat un sens si armonie lumii, fara sofisticate si emfatice podoabe. Recurge, de aceea, la recuzita picturii gestualiste si tasiste din modernitatea europeana, dar si la poetica suprarealista a imagisticii inocente, dincolo de care transpar efluviile de sensibilitate si traire emotionala ce confera creaturii adamice atributele umanitatii apte sa secrete civilizatie!

Privindu-i tablourile, concepute ca o succesiune de respirari spontane, in tuse libere si energice (amintind valoric de Miro), cu o paleta luminoasa si tonica in simplitatea acordurilor cromatice gasite si cu o cuceritoare franchete a rostirii plastice, mi s-a parut ca mitul “Paradisului pierdut” este o simpla erezie. Latent si dainuitor, paradisul este in fiecare dintre noi! Este tocmai demonstratia, pe care ne-o face astazi Nardin de pe socul unei agreabile, prin candoarea ei, viziuni postmoderne.