Viziunile doamnei de caolin

Are capacitatea de a fascina prin forta cu care imaginarul se revarsa in real. Dar, mai cu seama, prin rafinamentul cu care, mereu modelandu-se si zugravindu-se pe sine, vorbeste despre ceilalti si despre incordarea existentiala si spirituala a umanitatii, de care in chip vremelnic si indaratnic este legata. Se numeste Daniela Fainis. Si-a serbat de curand, in voit asumata recluziune, 45 de ani de viata. Este celebra (in lumea ei “de portelan”!), impodobita cu mult ravnite de altii onoruri aurite, desi, in cuprinsul propriei bastini artistice, este perceputa ca o umbra cu o identitate oarecare.

Aparenta ei fragilitate ascunde insa un munte de energii magmatice, pe care doar intimitatea laboratorului ei creativ il ingaduie deslusit si instapanit. Dincolo de toate acestea, si inca de altele nespuse aici, razbate raspunsul impunator al operei sale. Atata cata s-a implinit pana acum!
Intamplarea a facut sa ma aflu in preajma ei, gratie unui mare prieten comun, trecut mult prea in graba in lumea umbrelor, inca din anii cand batea, deloc sfielnic, la portile marii agore artistice. Isi impusese inca de la inceput exigente si finalitati foarte inalte. Traia frenetic si intr-un fel aparte apartenenta organica la universul viu, miraculos si paradiziac. Esentele pulsatile ale lumii inconjuratoare faceau parte din structura fiintei ei visatoare. Intreaga poetica si fantezie metamorfica a plamadelor ei isi trage sevele din aceasta simbioza, viscerala aproape, cu materia in toate starile ei de agregare. Este, cred, puntea pe care o cladeste migalos artista intre realitatea palpabila a esentelor materiale (cu care fatalmente este constransa sa lucreze) si proiectia lor spirituala, in forme ce-si clameaza apartenenta la elocinta limbajului plastic coerent, limpede in expresia lui simbolica sau metaforica, axat pe un figurativism cu nete determinari ideatice si culturale.
Nimic din ceea ce a plamadit Daniela Fainis in cuprinsului propriului univers plastic nu indica optiunea pentru un discurs abstract. Filosofia conversiunii ideii in concept plastic din care functiile tactile, profund senzoriale, sunt extirpate, nu a tentat-o niciodata pe artista. I-au fost mult mai apropiate, in urmarirea aceluiasi scop, explorarile in orizontul atributelor subtile si mai putin puse in valoare ale materiei cu care lucreaza. Ca si pe acelea ale tehnologiilor specifice la care apeleaza, si care compun inca si astazi necunoscutele “laboratorului alchimic” al artistului decorator. Este ceea ce diferentiaza mediul creativ al celor ce au in stapanire componentele primordiale ale misterului genetic, si cei ce opereaza in planul “jocului secund”, al reflectarii unui univers deja constituit. Instinctul ei creativ se afla concentrat in acest miez de intelesuri si succedanee cuprins in mitologiile Facerii, depozitate in constiinta spirituala a omenirii. Nici atunci cand, exersand inocent tentatia ludicului, artista modela caolinul in forme ce evocau functiile decorative si utilitare ale recipientului, sa zicem, perpetuand intr-o acceptiune intotdeauna personala si de o modernitate temperata, “clasicitatea” a insasi predestinarii artei ceramice, nu a lipsit racordul cu semnificatiile simbolice, ori rituale, ori pur si simplu decorativ-estetice, de podoabe sensibile si unice in nastrusnica lor explozie de expresivitate si frumusete, dar si de absoluta inutilitate!
Fie ca sunt Pietre de hotar sau Stalpi de lumina, Draperii vegetale translucide ori “Piramide de ingeri” sau Curcubee albe, fie ca sunt, si mai provocator, Ferestre de portelan cu o inefabila, in expresivitatea lor plastica si simbolica, functie iconica, inducand in privitor o difuza infiorare sacra, ca sa nu mai vorbim de fabuloasele ei creaturi (Ursitoarele; Bocitoarele; personajele dantesti; suita de figuri mascate sau emaciate), Daniela Fainis suprapune lumii ce suntem, intr-o viziune polemica si grotesca, ca de rit ancestral si pagan, ecoul innegurat al propriului destin, sublimat in infinita, dar mereu aceeasi, plamada a unei dureroase reverii autoportretistice!