Vraja jazzului/ de Stelian Țurlea

Saxofonist de jazz, psihanalist cu cabinet într-o vreme, Christian Gailly (1943-2013) s-a făcut cunoscut mai ales ca prozator, începând cu anii ’80. „O seară la club”*) a apărut în 2001, în anul următor a luat Premiul Inter. Romanele sale au o scriitură minimalistă, dar provocatoare, cu o structură polifonică. „O seară la club” e un exemplu.

Naratorul e pictor, prieten cu Simon Nardis, eroul. În realitate, a fost mai întâi prieten cu Suzanne și n-a devenit prieten cu Simon decât după ce aceasta i l-a prezentat, după care a fost mai apropiat de Simon, iar acum povestește drama petrecută pentru că e copleșit de remușcări. Simon Nardis e un inginer specializat în sisteme de încălzit. Ajunge într-o stațiune balneară de pe coasta normandă pentru a repune în funcțiune instalațiile unei uzine, treaba se prelungește, pierde trenul de întoarcere la Paris și petrece orele de așteptare într-un club. Unde se cântă jazz. Doar că momentul declanșează acțiunea romanului. Simon a fost jazzman foarte cunoscut, până în urmă cu un deceniu, cu un stil inconfundabil. Jazzul îi adusese însă și bețiile și drogurile. În pragul distrugerii, fusese salvat de soția sa Suzanne, care ajunsese în plină noapte să-l scoată dintr-o cameră de hotel provincial. Zece ani Simon a fost un om obișnuit, departe de tentațiile pianului și ale cluburilor. Acum însă se declanșează nebunia, după primele pahare de băutură.

Se așează, la pianul clubului, într-o pauză.

„Simon a început să cânte. Nu imediat. Așteptase zece ani și zece minute. A mai trebuit să aștepte încă vreo câteva minute. Două sau trei, probabil. Cât să-și învingă tremurul mâinilor.
Trebuie să vă imaginați acele mâini, deasupra claviaturii, tremurând, și pe Simon care, tot la cincisprezece secunde, le ascunde la spate, apoi le arată din nou, le oferă pianului, i le pune la dispoziție, de parcă i-ar spune: Te-am abandonat, dar, uite, m-am întors.
Să vi-l imaginați așadar pe acel necunoscut în ochii celorlalți, pe acel pianist uitat până și de el însuși, un om singur, așadar, stând la pian și nereușind să cânte. Tremură. Arată ca un nebun sau ca un tip băut mimând scena mută a unui pianist care își ia avânt. Totul, nu uitați, sub privirile clienților din club. Oameni care se întrebau acum cu toții ce naiba se întâmpla, zicându-și: Ia uite și la nebunul ăsta, o fi beat?
Odată stăpânit cât de cât tremurul degetelor, Simon începu, făcând să se audă două sau trei note, foarte scurte, mai scurte decât ar fi vrut, scăpate parcă fără voia lui.
Observație: tracul, teama, tremurul degetelor smucesc, tensionează, panichează, îndârjesc, ascut, excită, asmut, accelerează swingul.
Simon avea de gând să cânte drăgălașa aia de temă pe care tânărul său coleg o interpretase mai devreme, în deschiderea primei reprize a concertului, Letter to Evan. Aceeași tonalitate. Tempo mediu.
Neputința lui de a se înstăpâni peste toată claviatura, teama lui de a nu se pierde. Nu utiliză decât câteva clape, negre și albe, de la mijlocul claviaturii. Rămase acolo, parcă apărat de primejdii, cu mâinile aproape suprapuse. Încercă. Începu. Toată lumea asculta.
Introduse tema, o făcu să vină de undeva de departe, prin mici tușe melodice pe care apoi, treptat, le armoniza, realcătuind acordul notă cu notă, în spații de liniște ce răspundeau melodiei abia schițate. La rândul lui, ritmul se schița și el. Foarte curând, îl cuprinse dorința de-a da drumul la swing. Toată lumea asculta.”

Drama e inevitabilă. Simon își amână întoarcerea la Paris, se îmbată și se îndrăgostește de o cântăreață a clubului, Debbie. Soția sa pleacă din Paris să-l întâmpine, are un accident de mașină, moare. Se întîmplă invers decât în urmă cu zece ani. Povestea este spusă peste alți ani, când Debbie a ajuns noua soție a lui Simon, „un cuplu frumos”.

Un text sentimental, muzical, simplu, dar puternic, o poveste construită aparent superficial, cu un personaj principal inconsecvent, povestea clasică a bețivului dezintoxicat care, după ani de sobrietate, recade în viciu după primele cedări. „Era beat. Deci lucid. Când ești beat, vezi foarte clar în tine însuți.” Dar întoarcerea la viciu înseamnă și întoarcrea la artă. Nu mai conta că fusese un soț bun, un tată bun, un familist exemplu.

Christian Gailly, autor a cincisprezece romane, a murit la 70 de ani în urma unei infecții pulmonare. Făcea parte din grupul de autori ai Editurii de Minuit.

*)Christian Gailly – O seară la club, Editura Univers, colecția Globus. Traducere din limba franceză și note de Claudiu Constantinescu