Vremea gemenilor

Gabriela Toma a crescut încet. De fiecare dată când o auzeam citind în cenacluri, o comparam cu Ofelia Prodan (spre disperarea ei). Când în sfârșit am avut în mână Cântecul geamănului, Humanitas, 2009, am realizat că lucrurile s-au complicat. În sens bun!

Marca acestei poezii este tensiunea obținută prin juxtapunerea de imagini complexe, dispuse în eșafodaj suprarealist. Însă nu cred că se poate constata aici decât coșmarul oniric, în afara delirului și a dicteului. Dacă există un delir, el este constant psihanalizabil. Orice gest, poziție sau cuvânt devine un simbol. Mai întâi avem liftul și o ascensiune încâlcită, niciodată eliberatoare: “urcă odată cu mine,/ mai sus decât poate liftul să te ducă/ vei înțelege:/ mințile noastre sunt niște diapozitive,/ imaginile se reiau dimineața:/ trupul meu gol/ lângă trupul tău gol”. Există o stază a ființării, un fel de catalepsie ce maschează fabuloasele rememorări/călătorii horror – o inițiere în angoasă: “vecinii bat în ușa umedă a apartamentului/ pe care a crerscut mușchiul verde” (urcă odată cu mine).

Mult din imaginarul poetic al autoarei vine dinspre cinematograf: “aici totul poate fi înșelător,/ chiar și filmul lui godard/ și repeetițiile lui bergman” (aici). Suplimentele culturale nu sunt asimilate complet și asta se vede. Aceasta ar fi a doua direcție a poeticii sale, nu neapărat cea mai înțeleaptă.

Un al treilea vector este poezia de atmosferă, relaxată, chill-out. Un univers somnolent, oarecum tern, dar mustind de o poeticitate latentă. Simplitatea și firescul scriiturii sunt cuceritoare: “în drumul spre casă/ senzațiile cunoscute/ rulează pe geamul autobuzului/ la radio un poet recită poemul/ în care nimeni/ nu e părăsit/ înainte să apună soarele” (filtru). Este o dovadă de maturitate să alternezi intensitatea maximă cu momente de acalmie subtilă. Se evită astfel impresia de teatralitate sau de profunzime căznită. Tot în sprijinul acestui minimalism delicat vine și poemul ritmul celeilalte inimi: “căluțul de mare își schimbă culoarea pielii în palmele mele,/ visează fuga printre alge/ eu privesc de aici/ fuga fratelui meu abel din fața rachetelor, teama londonezilor invadați de pescărușii flămânzi” și tot așa. Un fel de peisaj distrat, obținut prin ricoșeu. Ca văzut prin ochii idioților lui Lars von Trier. De asta și sunt tentat să apropii o parte din creația Gabrielei Toma de doctrina performatistă, cea care încearcă să depășească ironia postmodernă, debusolată, prin empatie și contemplație. Exact cum spun și două versuri din fisură: “el se gândește mai departe/ la muzica fado și la râul tajo”.

Dar marota este simbolul, taina risipită în țăndări și recuperabilă de oriunde: “la dud a început totul. s-au așezat la masă prietena/ mea, copilul și un profesor de italiană/ șarpele se uita/ foarte atent în ochii celor care vorbeau” (blocul cu patru etaje). Totul se complică dintr-o dată și acest tot este înregistrat cu un fel de electroscanograf: “frica este interiorul tău intim/ pe care îl arăți/ celuilalt” (omuldintrenisipuri). Iar după ascensiunea cu liftul urmează deplasarea pe orizontală. Vecinul Lazăr sapă un tunel ca să avertizeze sau ca să aducă presa. Evident, alienarea separă ființele, care însă nu trăiesc crize existențialiste, ci pur și simplu au comportamente burgheze ce maschează angoasa. Nu mai este vremea gesturilor și gândurilor mari, cabotine până la urmă. Acum fiecare îșiconsumă tragedia la bloc, civilizat și fără clamoare. O absurdo-tragedie cu mesageri și spioni: “tata îmi ghicește sâmbăta în cafea/ vecinii vin și ascultă la ușă/ <<dacă aș avea o oglindă/ aș fi mai puțin singur>>/ apoi în interfon cineva mă roagă să-i deschid/ vecina de la 3 caută în lada noastră cu amintiri/ își taie un deget în lampa veche/ picături de sânge se evaporă odată cu respirația” (34G).

Cred că toate aceste mișunări angoasate pregătesc unele poeme superbe, venite meteoric ca rezolvare a încâlcelilor. Transparențe, așa cum le intitulează poeta. Fine, aluzive, perfecte: “el îmi notează blocajele,/ scurtcircuitele vorbirii și ale sexului:/ gândurile îi sunt clare/ oricine poate ști/ femeia care-i ține de urât seara./ afară se inventează o nouă realitate/ pe care n-o mai închide în el/ o ascultă cu ochii închiși/ lasă tot ce a fost important/ pentru locul din stânga/ unde respiră ușor celălalt”.

Ritmul fericirilor nu este continuu. Apar mereu încordări ce se vor semnificative. Fragmente ca: “bărbatul în haine negre stă nemișcat pe această piatră/ copiii îi desenează cu creta păsări pe spate./ când lipsește îmi pierd echilibrul” (fereastra), mi se par bătătoare la ochi, la …minte. Poeta vrea să ne răscolească emoțional și mental. Rămânem crispați și vizualizăm năuciți mișcarea. E o regie evidentă. În afară de aceste montări pretențioase, Gabriela Toma posedă o artă superioară colegelor ei de promoție.

Felix Nicolau este conferențiar universitar la Facultatea de Litere și Limbi Străine a Universității “Hyperion” și la Universitatea Tehnicǎ de Construcții din București. A publicat cǎrți de criticǎ și teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru și rece) și versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenții). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.