Vremea Moroiului (I)/ de Viorica Răduță

Viorica Răduță debutează cu volumul de versuri Patimi după mine în 1998. Urmează: lipsa la psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), Cînd amintirile, corpuri subtile (2007), Viața de apă de uscat (2008), Cam toți murim, (2010), Mama întreabă dacă stau până seara (2013). Publică romanele: Înainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007), În exod (2008), Mamamea moarte (2008), În două lumi (2013); volumele de eseuri: Graalul fără Graal (2002), Interpolări și Interpolări (2007). Colaborări cu poezie, proză, cronici la revistele Acolada, Ateneu, Argeș, Familia, Luceafărul, Prosaeculum, Spații Culturale, Viața Românească etc.

Membră a USR, filiala București.

 „Încet, încet, numele Vioricăi Răduță – autoare a peste zece cărți de poezie, eseu, romane – începe să iasă la suprafață ca al unuia dintre scriitorii noștri cu cel mai elaborat limbaj. Problema ei principală (și câți vor fi fiind într-o situație similară?) este că nici tematic, nici stilistic, nici ca weltanschauung nu se încadrează în generația căreia îi aparține cronologic, optzecismul, cu atât mai puțin în trendul ego-ficțional și minimalist al ultimelor două decenii. Autoarea vine mai degrabă dinspre sud-americani (magicul ca mod de funcționare a unei comunități închise) și Faulkner, iar de la noi aș apropia-o de Ștefan Bănulescu. Dar aș face mai degrabă o trimitere spre valul noii cinematografii «mizerabiliste» românești de după 1990.” – Christian Crăciun 

„Vremea Moroiului este un roman despre Final, un roman situat În două lumi (pentru a parafraza titlul precedentului roman al Vioricăi Răduță); Larisa Banu, o profesoară, își petrece ultimele zile pe acest pământ. E vorba mai cu seamă de cele 40 de zile când sufletul mai zăbovește, se zice, pe ici, pe colo. Astfel, personajul-liant accede în orice loc și în orice mod, de la conștiințele apropiaților (de pildă, de pe facebook), la Palatul prezidențial din București, de la subteran la celest și din prezent spre trecut.

Textul se construiește în jurul a două mari instanțe: personajul descris, Moroiul, și personajul suprauman, Bucureștiul. Pe scurt, vremea Moroiului în Capitala de acum și dintotdeauna.” – Dan Gulea

*

*     *

În aceeași zi Baba Vancea de la chioșcul din gară a prezis clopotele, bătând șaptezeci, câți ani are acum președintele. Baba a cobit că o să fie cea mai lungă eclipsă, ascultați-mă! Habar n-am unde e Peștera Născătoare, bine c-a nimerit-o vodă. Larisa Banu de la patru îl văzuse pe moșu’ ăla cu sacoșa în televizor. Bun actor bătrânelul cu grota! Ce-o fi lucrat la viața lui? Zicea cum a ieșit din Peșteră blestematu’. Că după el miroase și aerul pe care-l respiri. O să se stingă și soarele, își spuse Larisa cu vorbele Babei Vancea, ca și cum ar fi alungat un gând rău. Nu e leac la asta. Bine zice Baba, clopotele nu sunt de aici, sunt de la cer, fătălăilor. Asta Larisa n-a mai scris pe forum. Tot uitându-se cum trec zilele pe lângă ea, se albea de la oase și în locul inimii avea o singură gheară. Cu care privea întunericul până se lumina. Nu mai era lumina de vineri, era de sâmbătă. Uscată.

Un deceniu, Marta se uitase la apă. În dârele apusului Murighiolul nici nu se mișca. Acum Marta crede că a trecut timpu’, ce-a mai trecut! Încă de pe vremea stagiului ei de contabil în Murighiol locuia mai mult singură. Dumnealui era plecat săptămâni întregi cu vasul, care o lua mai întâi pe canal, pe lângă Mahmudia. Câțiva kilometri. Se lăuda câte un vecin pe scara blocului cât de bine pescuia el la ieșirea din Murighiol. Între sălcii, alea căzute în apă, dacă le știți. Marta nu răspundea. Cât despre oraș, auzise vorbindu-se mult despre el din cauza oaselor aduse la suprafață de arheologi veniți din capitală. Era curioasă și s-a dus la muzeu. Un schelet, refăcut în laborator, avea ochii împreunați. I se zicea Monstrul. Muzeograful tocmai prezenta grupului de turiști că schimbările de relief și de climă afectaseră scheletul. Scheletul fusese găsit între pietre, exact lângă lacul din nord. Unii spun că pietrele arătau ca un vapor. Mare mai e și fantezia omului! Abia sosit din larg Moroiu, cu pielea înroșită de soare, avea urechi mari și un singur ochi deschis. Cei din Murighiol se holbau la el, dar nimeni nu știa dacă data trecută fusese ochiul drept sau stângul. Ce mai conta, vedeau vaporul acostat și asta e. Nu se luau ei după zvonuri. Apoi, scheletele din muzeu ar fi avut și pene. E cum ai vedea marea la amiază, doamnă, spunea vecinul cu sălciile. La coborâre, tânărul ofițer Moroiu a zis că aicea toți sunt mai apropiați de păsări. Și a râs. Marta împietrea. Fața lui era altfel, nu ca a celor din Muri. Știa că mama îl adoptase de mic, iar tatăl uitase de amândoi, lăsându-i ca pe niște ciumați. Cineva spusese la chioșcul de amanet de lângă Baba Vancea că penele sunt și ele pe undeva, aruncate. Dar Marta nu putea să trăiască zile goale cu gândurile astea și, fără muncă acum, învățase să tricoteze ciorapi de lână, uneori și de pna, dar mai bine de lână, pentru reumatism. Totuși, pe la treizeci și ceva de ani Moroiu nu mai avea păr. Marta văzu o fâșie, petrecută peste chelie până când vântul a luat-o cu totul pe ape. Singura pană smulsă de vijelia care ducea marea în sus l-a trădat, numai că era prea târziu. Când îl îmbrățișa, niște vinișoare tot o luau pe spate și se terminau la noadă. I se înfigeau și astea în nări, cu mirosul de nămol cu tot. Vedea cuta adâncă de la rădăcina nasului și nu mai scăpa de ochiul lui deschis în somn. Odată plecat, femeia putea vorbi din nou cu vecinul, pescar amator, uitându-se împreună la apă și la stuful care înconjura orașul de departe, apoi de aproape. Dar zilele și nopțile se uitau odată cu ea ca să țină apa la mal. Cuta dintre sprâncenele bărbatului ei îi intrase în piele. De asta trebuie că nu a putut naște. Marta mai avea și niște migrene îngrozitoare, iar medicii nu cunoșteau cauza. Dar boala ei de sânge a ieșit din corp deodată cu ultimele zile ale Moroiului la președinție și de asta trebuie că a înnebunit. Dar până atunci a luptat cu toate amintirile și visele în nopțile cele mai lungi, să nu sperie dihania din omu’ ei.

De la un timp și alții din Muri s-au plâns de dureri de cap și somnolență. Toate au fost puse pe seama peștelui adormit și a valurilor mari, care cotropeau curțile oamenilor din ce în ce mai des. Vreunul, așezat la poartă, zicea cu năduf:

– Moare și seara aicea.

– Ai tu durerea asta, începea vorba altul, așteptând.

Dar primăria ștersese petele de pe chipul monstrului de piatră din fața muzeului. Murighiol se fălea acum cu statuia asta uriașă. În documente scria că groapa ascunsă între pietre fusese, inițial, orașul. În ultimii ei ani din Murighiol lumea închidea geamurile seara. Degeaba! Mirosul de nămol putred pătrundea prin pereți. Vânzătorii de la tarabele cu fructe, pește, carne amânau să se gândească la asta. Amâna și Marta. Dar privirea Moroiului, de ofițer în nu știu care serviciu, o pătrunsese și avea dureri la mâini și la picioare. Bine că s-a făcut drum și pe canalul Dunării. Aurelian călătorea și mai des ca înainte. Trecutul părea îndepărtat. Până să treacă dumnealui după ’89 la politica mare, cimitirul vechi dintre smârcuri se umpluse cu bolnavi. Bolovanii erau bolnavii de lepră. Peste ei se turna mereu var, în ideea că varul izola. O fi vreun microb de la muzeu, spunea, hi, hi, hi, Baba Vancea, tot mai nebună, cu fețele ei stoarse și uscate la soare, Dacă vine din apă! Varul izola pentru moment microbul, dacă microb era, dar pe de altă parte îl și păstra. Așa se face că, până la ultima revenire a Moroiului în Murighiol, aviara se declanșase, apoi se extinsese în toată Dobrogea, Brăila, Galați, Adjud, Bacău. Au fost pregătite cisternele cu apă și clor, dar a venit revoluția și Conducătorul omorât ca o vită. Aviara de era o ciumă mai nouă sau aviară de găini trecută la om sau aviară în acte s-a retras prin stufăriș. Ciocurile păsărilor scormoneau pe acolo când Aurelian Moroiu sosi la București pentru a prelua frâiele partidului de opoziție de la șeful lui, colonelul.

Ca un făcut, și capitala devenise un cimitir inundat. Cei din cartierul Rahova că nu, altădată se plimbau bărcile pe aici, acuma morții. Larisa Banu că da, a citit ea pe net, locul a fost pustiit cu primul pas al dracului ăsta făcut în Gara de Nord. Direct spre gura metroului, ca să nu fie vorbe. Se pare că insul nu cobora, ci urca de undeva din mațele pământului în plină forfotă. În groapa ei de zile și nopți otova Larisa visa în picioare cum domnul drac măsura liniile de metrou și un puț adânc. Se scula, speriată ca de infern. Afară, un somn de plumb le umfla oamenilor pleoapele. Umblă mahmuri ziua în amiaza mare, ce fac!? Acum, ajungea atât de greu până la fereastră! Se cântărea de două ori pe zi și de fiecare dată mai dădea jos câteva grame. O să mor, spunea mereu de pe scaunul ei domnului Boghicioiu. Președintele de bloc se uita în altă parte fiindcă îl speria uitătura femeii. Nici băutura din față nu mai avea gustul de altădată. Mai aștepta zece minute și deodată avea o treabă urgentă. Pleca ușurat. Să stai ca la mort! De dincolo de ușă, respirația Larisei îl urma până la trei, dar acolo făcea o pauză. Ea asculta tot din oase și respirația domnului Boghicoiu, care se grăbea deodată pe scări, să termine cu ventuza pusă pe spate.

Când Larisa încă făcea naveta la Poienii Bughii și avea vreo 80 de kilograme, nu se gândea la ce-i intră în oase. Abia după examenul pentru Liceul Cantemir din capitală s-a coșcovit, dar școala era viața ei și vorbea de moarte doar ca să o sperie pe diavoliță. Apoi, se murea pe capete de cancer și mulți părăseau Bucureștiul pentru locurile natale, satele, și ele părăsite, sau pentru străinătate. Între timp, tăcerea dintre orele trei și cinci-șase dimineața devenise atât de apăsătoare încât își auzea inima în camera plină de nesomn. Dar mai avea putere în oase și peste 60 de kilograme când s-a strecurat Moroiu prin mulțimea din fața panourilor cu plecări și sosiri din Gara de Nord. Lasă că nenorocirile au venit doldora! Steagul nu făcuse degeaba o gaură în mijloc. Baba Vancea nu se lăsa nici ea. Că aveți să vedeți voi apocalipsu’ care vine cu omu’ însemnat. Dar câți o ascultau?

Din păcate, făcând naveta câteva decenii, se petrecuseră multe. Mai întâi trupul ei slăbise și o cocoașă se zărea sub sacoul albastru iarna și vara. Colac peste pupăză, chiar Bucureștiul se mișca, încet-încet. Câte o margine ajungea spre zona centrală, iar excavațiile din multe locuri scoteau la suprafață până și adormiții de bubă neagră. Cel puțin așa primise pe mail de la mai multe prietene, unele duse la cele veșnice între timp. Un fapt era clar, pe Lipscani, Blănari, Șepcari, Gabroveni arhitecții de la primărie cereau să se astupe șanțurile, lăsând din loc în loc, sub geam, câte o porțiune arheologică. Misterul se ascundea. Centrul Vechi devenise pentru un timp, care nu se mai sfârșea, un șantier. Se holbau la bucățile de sub geam turiștii străini, uimiți de trecutul care venea cu cărămizile terciuite și cu aerul închis din adâncuri, simțit și de pe străzile laterale. Centrul era pe jumătate acoperit, pe jumătate descoperit, mereu, însă, în altă parte. Larisa era derutată deși luase obiceiul să treacă după-amiaza pe la Muzeul de Istorie, apoi pe străzile strâmte spre Unirii și să se uite în șanțurile proaspete. Aflase, tot de pe net, că acolo fuseseră descoperite și oase vechi. Ciumații, îl auzea dincolo de Muzeu, spre Dâmbovița, pe aurolacul Oană suflând în pungă. Dar Lupoaica își lungise trupul ei de femeie peste covrigu’ ăsta de om și peste Biserica Stavrapoleos până la săpăturile din Curtea Veche. Se uita și ea la gropi. Și la afișele cu candidații la primărie. Dacă ciumă e asta, cu votanții din patru în patru ani și din referendum în referendum, e boală și veche și nouă, își spuse, mărind pasul spre Hanul lui Manuc, printre termopanele de la cârciumi, crescute și pe străzile pietruite.

Pe listele de alegători au fost trecuți, într-adevăr, destui morți. Or fi votat și ăștia din subterane? Oricum, municipalitatea a îngropat multe șanțuri și pe Lipscani și dincolo de Sfântul Gheorghe. Ca să vedeți cum arată puterea în vremurile noastre! Larisa nu mai spunea asta în cancelaria lungă de la Cantemir, doar ochiul drept îl simțea mai încolo de bibliorafturi. Se trezea cu el înroșit și se gândea la glaucomul care îi mânca vederea. Dar în privința ciumei se documentase pe google.fr, specialiștii considerau virusul vechi fără putere, corpul uman îl imunizase. Așa că se plimba fără teamă printre terasele în stradă din Centrul Vechi, în magazinele de antichități, pe strada Zarafi, pasajul Villacrosse, pe Smârdan, Lipscani sau Strada Franceză, apoi pe Șelari. Nu știa de ce vede mumii dedesubt și deasupra, mergându-i așa, printre gânduri. După pensionare, fiindcă nu avea decât vreo câteva prietene, se ducea și spre margini cu autobuzul sau metroul. Cum de câteva ori a luat o gripă care nu-i mai trecea, lăsă peticăria de rufe, chirpici, movile de gunoi, garduri de sârmă ghimpată, tufăriș, praful gros și cimitirele de mașini pe seama candidaților la deputăție din patru în patru ani.

Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la editura Cartea românească