Yasser Arafat si vocatia ratarii

A mai trecut un summit pentru pacea in Orientul Mijlociu. La Aqaba, acolo unde secolul trecut se semna pacea cu Iordania, George Bush, premierul israelian si cel palestinian s-au despartit aproape prieteni. In acceptiunea locala a prieteniei, adica o conjunctura in care parti beligerante ajung la concluzia ca a venit vremea sa nu se mai omoare pentru o vreme. Nemaipomenit, ar putea spune orice neavizat, care n-a numarat, ca restul lumii, summiturile, reuniunile, documentele, tratatele, promisiunile, asigrarile, garantiile, strangerile de mana consfintind o pace condamnata sa ramana la stadiul de summit, reuniune, document, tratat, promisiune etc.

Pe ce se bazeaza optimismul american, atunci cand, administratie dupa administratie, concepe, croieste, coase, prezinta, vinde inca un plan de normalizare a relatiilor israeliano-palestiniene? In nici un caz pe realitatea din teren, ar putea fi raspunsul. Pentru ca, in mod evident, in cea mai longeviva zona turbulenta a lumii, cineva acolo, jos, nu vrea pacea. Iar SUA stiu exact cine.

La cateva zile dupa incheierea summitului de la Aqaba, premierul Ariel Sharon a facut primul pas cerut de foaia de4 parcurs, document care prevede crearea statului palestinian pana in 2005. El a dispus inceputul desfiintarii coloniilor evreiesti amplasate ilegal pe teritoriul palestinian. O masura greu de inhghitit de catre colonisti, care nu au pierdut prilejul de a scoate in fata dramele personale pe toate canalele de televiziune, dar protestul lor a fost fara vlaga: in afara de ei, nimeni in Israel nu gaseste vreun argument puternic pentru a pastra coloniile evreiesti din teritorii, dimpotriva, opinia publica ramane fidela conceptului de pamant pentru securitate. De fapt, ce scapa din vedere colonii evrei este tocmai faptul ca disparitia acestor asezari ar putea imbunatati viata israelienilor.

Ceva mai tarziu, Sharon a facut un nou pas, de aceasta data unmul blamabil, la prima vedere. Cand nimeni nu se astepta, aviatia israeliana a lansat un atac asupra masinii in care se afla unul dintre cei mai importanti lideri ai Hamas, Abdel Aziz Rantissi. Multa lume s-a intrebat de ce a avut nevoie guvernul de la Ierusalim de un astfel de atac, cand era evident ca el va fi urmat de o riposta a aintegristilor palestinieni. Si, mai ales, de ce acum, si nu dupa un eventual atentat? Pentru ca Sharon a vrut sa defineasca regulile jocului si sa arate celeilalte tabere ca terorismul si planurile de pace nu pot coexista. La Aqaba, Sharon l-a asigurat pe noul premier palestinian, Mahmud Abbas, ca e dispus sa meraga destul de departe pe calea compromisului in ceea ce priveste desfiintarea asezarilor ilegale si chiar a coloniilor, dar nu va fi nici un compromis legat de securitatea tarii. Ca sa isi pastreze credibilitatea in fata israelienilor si sa gaseasca sprijin pentru foaia de parcurs, Ariel Sharon trebuie sa le demonstrezxe ca pot trai si altfel decat ca la ruleta ruseasca.

De cealalta parte, cuvantul lui Mahmud Abbas nu poate fi pus, deocamdata la indoiala. Promisiunile lui legate de arestarea militantilor extremisti si de lichidarea terorismului au fost intampinate cu huiduieli si amenintari din partea organizatiilor integriste care activeaza in teritorii si strang capital electoral pentru eventuale alegeri. Asa cum apare el astazi, Abbas e o voce izolata in peisajul palestinian, un premier pus in fata unei sanmse istorice, dispu8s sa faca pasi periculosi spre pace.

Si atunci, cine ar fi omul care se opune pacii in zona? Raspunsul poate fi gasit (sau, mai degraba, nu poate fi gasit) chiar in summitul dde la Aqaba. El se numeste Yasser Arafat, naa fost invitat si nici mentonat la Aqaba si este unul dintre cei mai mari inamici pe care i-a avut vreodata Orientul Mijlociu. Izolat in cazarma sa din Ramallah, furiosul laureat al Premiului NObel pentru Pace coace ganduri de razbunare indreptate nu numai impotriva Israelului, ci si a propriului popor. Mahmud Abbas, pe care l-a numit la presiunea americana, a devenit principalul lui rival si ar face orice ca sa-i saboteze misiunea. De cand conduce destinele palestinienilor, Arafat nu a facut niciodata un pas spre pace, iar atunci cand a fost strans cu usa si fortat sa semneze, a dat bir cu fugitii si a declansat doua Intifada. Ignorat inclusiv de liderii regionali, care, satui de minciuni, nici macar nu-i8 mai raspund la telefon, liderul plestinian nu are alta sansa de revenire in prim plan decat prin incurajarea organizatiilor integriste, ale caror actiouni le condamna public si le finanteaza pe usa din dos. Yasser Arafat nu vrea pace, o demonstreaza de multe decenii. A avut sprijin financiar si politic, a tinut in fata tratate si documente care i-ar fi dat sansa de a veni primul presedinte al statului palestinian si cu toate acestea nu avrut sa-si asume aceasta misiune. Yasser Arafat este omul peste care istoria a trecut fara sa-l transforme in erou si, daca astazi nu intelege ca rolul sau s-a sfarsit, istoria se va scrie fara el.