Ypres/Passchendaele, după 100 de ani – I / de Adrian-Silvan Ionescu

La invitația camarazilor belgieni din S.R.D. 1914-18 am făcut o călătorie la Zonnebeke spre a participa la un spectacol de „istorie vie” consacrat Marelui Război.

În vastul și primitorul parc al Muzeului Memorial Passchendaele 1917 era organizată tabăra celor care, peste câteva ore, echipați cu uniformele specifice țărilor lor sau ale celor pe care voiau să le ilustreze, aveau să se transforme în inamici sau aliați. La sosirea mea, într-o plăcută după-amiază de aprilie a anului 2015, toată lumea era încă în civil, întindea corturile, aducea materialele necesare, stivuia lemne lângă bucătăria de campanie sau se îngrijea de așternerea culcușului. Venind singur și aducându-mi cele necesare doar într-o valijoară, mi s-a pus la dispoziție un cort, pat de campanie, pătură și sac de dormit.

Am fost întâmpinat, prietenește, de Kristof Blieck, coordonatorul manifestării, și de frumoasa lui familie – tată, mamă, soție și un băiețaș de 10 luni – toți uniformați sau îmbrâcați în straie de epocă. Micuțul Robrecht era deja gătit în costumaș de marinar, cu pălăriuță de pai pe cap, la fel ca un conațional de acum peste 100 de ani, Dl. Goe din schița nemuritorului Caragiale. După ce m-am instalat am fost invitat la un pahar de bere, într-o societate foarte voioasă și volubilă, conversând în limba lor guturală și râzând cu ușurință. Ni s-a alăturat un maior scoțian (dar și el tot belgian de origine) care ne-a arătat o ediție din 1910 a unui manual de conversație cvadrilingv (engleză, franceză, germană și italiană) pentru militarii în campanie, care aparținuse unui locotenent din Gordon Highlanders, o unitate scoțiană de elită ce se acoperise de glorie la Ypres.

Când s-a înserat m-am plimbat prin tabără unde era foarte liniște, nu se aprinseseră focuri, nu se cânta și nu se auzeau conversații cu glas ridicat, ca în alte ocazii. Cred că nu se prea consumaseră băuturi alcoolice fiindcă altfel nu ar fi fost această învăluitoare și odihnitoare tăcere ce te îndemna la somn. M-am vârât în așternut destul de devreme. Și, înainte de a adormi, m-am gândit cum trebuie să fi fost prin aceste locuri acum un veac.

Trebuie să le spunem cititorilor ce s-a întâmplat prin aceste locuri și de ce a devenit Passchendaele așa de celebru. Cunoscută sub numele de „Cea de-a treia bătălie de la Ypres”, sau Passchendaele, aceasta a fost declanșată pe 7 iunie 1917 prin detonarea de către britanici și francezi a 19 mine de mare putere sub liniile germane care au produs ravagii în trupele kaiserului. Ofensiva a durat cinci luni, până la 6 noiembrie, când localitatea Passchendaele, aflată până atunci în mâinile germanilor, a fost cucerită de aliați. Terenul desfundat de obuze s-a transformat, din cauza ploilor abundente, într-o întinsă și periculoasă mlaștină unde s-au împotmolit multe tunuri, vehicule grele și destui combatanți și-au găsit sfârșitul, înecați în noroi. Passchendaele a devenit sinonim cu mizeria militarilor îmbrăcați în uniforme constant umede ce își duceau viața între mormanele de glod gros și gras, în care se afundau cu fiecare pas făcut prin labirintul tranșeelor. Pentru înverșunarea cu care, acum 100 de  ani, a fost disputată localitatea de cele două forțe oponente, britanicii au plăsmuit un joc de cuvinte cu care au poreclit-o: Passion Dale.

A doua zi m-am trezit devreme, de la orele 6,  după ce am auzit dangătul trist al clopotului din turla bisericii din vecinătate. Am început să mă echipez. Deși, ca ofițer, ar fi trebuit să port jambiere din piele, spre a evita îngreunarea bagajului, îmi luasem doar moletiere. Dar, nefiind îndemânatic precum un soldat, a durat foarte mult până când le-am potrivit. Una dintre ele cred că am rulat-o de cel puțin 10 ori până am nimerit locul corect de prindere a cataramei.

Față de ziua sosirii, când fusese vreme caldă și însorită, în prima zi de campanie a fost înorat, frig și a burnițat cu intermitențe. M-am felicitat că îmi luasem uniforma de iarnă, groasă și călduroasă. Lampasurile roșii de general au făcut senzație între ceilalți participanți: doi vlăjgani de soldați germani au venit la mine să se convingă dacă sunt român cum pretindea unul dintre ei și au fost foarte încântați că primiseră răspunsul afirmativ la dilema lor. Același militar neamț credea că sunt ofițer de stat-major datorită lampasurilor de la pantaloni, dar când a aflat că am grad de general de birgadă s-a cam fâstâcit și s-a retras, respectuos.

Ne-au fost înmânate niște carnete – Participant Pass – în care erau scrise regulile, destul de severe, de participare. Pe ultima copertă erau 6 căsuțe cu specificarea „mic dejun, prânz și cină” pentru ambele zile ale manifestării. La bucătăria de campanie, înainte de a fi distribuită hrana, un soldat punea stampila cu data zilei respective în căsuța potrivită spre a se ști că ți-ai primit rația și nu mai vii după supliment. Norocul meu că îmi luasem de acasă niște covrigi și un borcan cu cârnați în untură care au augmentat meniul destul de modest al dimineței: o felie foarte subțire de pâine unsă cu margarină și gem. Într-o canistră era o cafea, cam străvezie. Ceai nu primeau decât ofițerii, fiind o băutură mai fină, mai elitistă.

Cu ocazia micului dejun s-au strâns toți participanții, indiferende de armă, grad și apartenența la una sau alta dintre taberele beligerante. Între ei, am descoperit mai multe figuri de prieteni: Ian Skinner și Bruce Chopping care erau îmbrăcați în uniforme turcești, Paul Bristow purta ținuta unui vânător de munte francez, Rafael Dattoli era subofițer german. Era o adevărată babilonie: belgienii întrupau cu precădere trupele britanice (englezi, scoțieni, A.N.Z.A.C., canadieni), englezii sadea făceau pe rușii, francezii, turcii sau austro-ungarii, francezii făceau pe scoțienii (deși nu vorbeau englezește…).

La orele 10, britanicii au ridica, cu ceremonial, drapelul național – Union Jack. Când fusese atins momentul cel mai solemn și drapelul aproape ajunsese în vârful catargului, pe platou și-a făcut apariția un cățel jucăuș care a început să miroase vârful bocancilor soldaților care prezentau arma și să se strecoare printre picioarele lor. Sergentul a început să facă instrucție de front și de tragere cu doi subalterni, pe care i-a frecat cu multă energie, cu măștile de gaze pe față. Un alt soldat a făcut instrucție, comandându-și singur dar, în loc de pușcă folosind o umbrelă. El era cel dintâi care se amuza de acest exercițiu și avea chipul lățit de zâmbet când dădea onorul cu apărătoarea sa de ploaie.

Un grup de nemți, mai bătrâiori, din Compania de Transmisiuni au întins un fir de telefon. Unul dintre ei căra în spate colacul de fire, un altul avea o prăjină lungă cu care ridica firul și-l agăța în crengile copacilor și pe stâlpii porții. Urma să se facă legătura cu punctul de transmisie și convorbirea să se difuzeze prin stația de amplificare, pentru public. Din păcate, cu tot efortul transmisioniștilor, legătura nu a putut fi făcută – e posibil ca firul să fi avut o întrerupere pe undeva. Oricum, glumețul și durduliul Kristof Blieck, îmbrăcat în uniforma sa de A.N.Z.A.C. (Australian and New Zealand Army Corps), simula că taie firele sau le trage din coroanele arborilor, spre a-i necăji de tovarășii „de joacă” din cealaltă tabără care se străduiau să stabilească linia de comunicare. Pe stâlpi erau ținutite afișe cu chenar gros în culorile germane ce purtau un text cvadrilingv – germană (în caractere gotice), franceză, valonă și engleză – prin care era atrasă atenția că oricine ar aduce vătămări sistemului telegrafic sau telefonic militar va fi împușcat iar cine ar distruge sau îndepărta afișul respectiv avea să fie aspru pedepsit. Într-un gest de frondă, același sergent Blieck a smuls unul dintre afișe și l-a aruncat pe jos, călcând cu bocandul plin de noroi pe el, în fața unor militari germani. Toată lumea a făcut haz și… nimeni nu a fost pedepsit pentru că era vorba de o evocare, în detaliu și cu acurateță, a timpurilor trecute.

Un sanitar german arăta curioșilor cum se face o atelă dintr-o baionetă pentru un soldat ce își rupsese brațul. Ceva mai departe era o ambulanță cu întregul inverntar expus sub o pânză de cort.

La orele 12 s-a servit prânzul: tot hrană rece și la fel de insuficientă (un sandwich cu șuncă și un altul cu cașcaval). După care a urmat o pauză de peste două ore în care timp am vizitat muzeul, ce a fost refăcut și mult amplificat de la anterioara mea vizită, în 2007. În parc nu au mai fost săpate tranșee pentru acst eveniment deoarece, din subsolul instituției, pe niște culoare întortocheate, ca acelea ale unui adăpost, se ajungea în exterior, într-o complicată tramă de tranșee podite cu scândură, asigurate pe pereți cu împletituri din nuiele, cu banchete și locașuri de tragere printre saci umpluți cu nisip.

Localnicii sunt tare mândri de istoria lor și, cu ocazia centenarului conflagrației, au lansat o marcă de bere cu numele Passchendaele – pe care am gustat-o și pot spune că este foarte bună!

În preajma cârciumii unde se vindea bere și-a făcut apariția un flașnetar bătrân cu instrumentul său pus pe roți de căruț. Învârtea manivela și derula un șir de cartoane perforate cu găurele care dădeau sunetele potrivite. Micuțul Robrecht Blieck pare a avea ureche muzicală căci, la auzul sunetelor armonioase, rândea, bătea din palmele sale mici și se agita în ritm.

La orele 14.30, Kristof a adunat participanții în spațiul verde din fața muzeului și a prezentat publicului uniformele și echipamentul folosit de armatele angajate în Marele Război. În timpul expunerii sale, un avion biplan roșu a survolat de câteva ori parcul, spre delectarea tuturor celor prezenți. Astfel, „Baronul roșu” Manfred von Richthofen a fost evocat, cu nostalgie, chiar dacă aparatul său avea trei rânduri de aripi.

De undeva se auzea, din depărtare, sunet de  cimpoi și am dat fuga în căutarea sa. În grupul „scoțienilor” francezi era unul care cânta de mama focului, umflându-și obrajii ca niște foale. M-a copleșit emoția la notele stridente, cu rezonanță eroică, și mi-au dat lacrimile. Am urcat chiar pe un dâmb spre a putea să-mi consum, în tihnă, jalea. Nu pot înțelege de ce mă mișcă atât de tare muzica cimpoierilor scoțieni!!