Zelotul. Viața și epoca lui Iisus din Nazaret/ de Reza Aslan

Scriitorul iraniano-american Reza Aslan – profesor la University of California Riverside, autor al unei cărți despre orginile și viitorul Islamului, înaintea celei despre Iisus ca personaj istoric – susține că Iisus n-ar fi fost un profet religios cu un mesaj de  pace și iubire universală, ci un revoluționar și un luptător împotriva ocupanților romani. De la autorul bestsellerului internațional No god but God avem acum o biografie fascinantă, provocatoare și meticulos documentată, care pune în discuție ipotezele adânc înrădăcinate despre omul pe care îl cunoaștem drept Isus din Nazaret. Cu două mii de ani în urmă, un predicator evreu itinerant și făcător de minuni străbătea Galileea, adunând adepți pentru a pune bazele a ceea ce el numea „Împărăția lui Dumnezeu”. Mișcarea revoluționară pe care a lansat-o era atât de amenințătoare la adresa orânduielii existente, încât acest om a fost prins, torturat și executat ca un criminal de stat.

În deceniile ulterioare morții sale rușinoase, adepții lui îl vor numi Dumnezeu.

Analizând secole de mituri, Reza Aslan aruncă o lumină nouă asupra celor mai influente și enigmatice personaje istorice, examinându-l pe Isus prin lentila erei tumultuoase în care a trăit: Palestina secolului întâi, o perioadă plină de fervoare apocaliptică. Zeci de profeți evrei, predicatori și mesianici aspiranți hoinăreau prin Țara Sfântă, purtând mesaje de la Dumnezeu. Era epoca zelului – un naționalism fervent care făcea din rezistența împotriva ocupației romane o datorie sacră, obligatorie pentru toți evreii. Și  puține figuri exemplificau mai bine acest principiu decât charismaticul galileean care sfida atât autoritățile imperiale, cât și aliații acestora din ierarhia religioasă evreiască.

Confruntându-l pe Isus din Evanghelii cu sursele istorice, Aslan descrie un om plin de convingere și pasiune, măcinat totuși de contradicții; un om al păcii, care își îndemna adepții să se înarmeze cu săbii; un exorcist și un tămăduitor care le poruncea discipolilor lui să-i păstreze secretă identitatea; și, în sfârșit, „Regele iudeilor” înclinat spre răzbunare, a cărui promisiune de eliberare de sub ocupația Romei a rămas neîmplinită în scurta sa viață. Aslan explorează motivele pentru care biserica creștină timpurie a preferat să răspândească imaginea lui Isus ca un învățător spiritual pașnic, mai degrabă decât cea a unui revoluționar cu conștiință politică.

Zelotul aruncă o perspectivă proaspătă asupra uneia dintre cele mai fascinante povești spuse vreodată, afirmând natura radicală și transformatoare a vieții și misiunii lui Isus din Nazaret. Rezultatul este o biografie provocatoare, elegant scrisă care are pulsul unui roman alert: portretul strălucit și unic al unui om, al unei perioade și al nașterii unei religii.

„Fascinant… Aslan sintetizează Biblia și erudiția pentru a crea o lucrare originală.” – The New Yorker

Prolog. Un altfel de sacrificiu

Războiul cu Roma nu a început prin ciocnirea de săbii, ci cu o lovitură de pumnal scos de sub haina unui asasin.

Sezonul festivalurilor, la Ierusalim, este o perioadă în care evreii răspândiți pe tot cuprinsul bazinului mediteraneean se adună în orașul sfânt pentru a aduce ofrande frumos mirositoare lui Dumnezeu. În vechiul cult evreiesc, există o serie de sărbători și ritualuri ce nu pot fi îndeplinite decât în interiorul Templului din Ierusalim, în prezența marelui preot, care în timpul zilelor sacre cele mai importante — cum ar fi Paștele, Rusaliile, Sucot, festivalul secerișului — își oprește sume importante de bani pe lângă comisionul sănătos, numit tithe, pe care-l percepe pentru osteneala sa. Și ce mai osteneală! În asemenea zile populația orașului poate ajunge să întreacă un milion de oameni. Sunt mobilizați toți portăreii și preoții de rang inferior pentru a strecura mulțimea de pelerini prin Porțile Hulda ale zidului sudic al Templului și a-i mâna, prin galeriile întunecate și cavernoase de sub piața Templului, până la rândul dublu de scări care duce spre piața publică și târgul cunoscute drept Curtea Gentililor.

Templul din Ierusalim este o construcție de formă dreptunghiulară, măsurând aproximativ cinci sute de metri lungime pe o lățime de trei sute, ridicată pe Muntele Moria, în extremitatea estică a orașului.

Zidurile sale exterioare sunt brăzdate de porticuri acoperite, ale căror acoperișuri de lespezi sunt susținute pe rânduri de coloane din marmură albă strălucitoare, ca să protejeze mulțimea de soarele nemilos. Pe flancul sudic al Templului se află galeria cea mai mare și mai bogat ornată — Galeria Regală —, o sală de adunare asemănătoare cu o bazilică, înaltă de două etaje și construită, conform obiceiului, în stil romanic. Acesta este sediul administrativ al Sanhedrinului, tribunalul suprem și cea mai înaltă autoritate religioasă a statului evreu. Este, de asemenea, locul în care se adună numeroși comercianți și speculanți valutari soioși, pentru a aborda pe oricine urcă scările subterane către piața luminată de soare.

Speculanții joacă un rol vital în Templu. Contra unui comision, vor primi orice monedă străină și o vor schimba în shekelul evreiesc, singura monedă recunoscută în Templu de către autorități. Speculanții sunt și cei care percep taxa de o jumătate de shekel pe care toți bărbații trebuie să o plătească la intrare pentru a menține fastul și spectacolul prezent peste tot în jur: munții de tămâie aprinsă și jertfele continue, libațiile cu vin și ofrandele din fructe, corul de leviți care cântă psalmi fără încetare, acompaniați de orcestra de lire și țambaluri. Cineva trebuie să plătească pentru toate aceste necesități. Cineva trebuie să suporte costul jertfelor arse care îl mulțumesc atât de mult pe Dumnezeu.

Cu noua monedă în mână, suntem acum liberi să cercetăm cuștile aliniate de-a lungul zidurilor de unde se pot cumpăra jertfele: un porumbel, o oaie — depinde doar de adâncimea pungii sau de gravitatea păcatului. Dacă acesta depășește bugetul, nu trebuie să disperați. Speculanții vor fi mai mult decât încântați să ofere creditul necesar pentru a mări jertfa. Există un cod de legi foarte strict privind animalele care pot fi cumpărate pentru o asemenea ocazie. Ele trebuie să fie fără cusur. Trebuie să fie domestice și nu sălbatice. În același timp, nu pot fi animale de povară. Fie că sunt boi, tauri, berbeci sau oi, trebuie să fi fost crescute special pentru asta. Nu sunt ieftine. De ce să fie? Jertfirea lor este principalul scop al Templului. Este însuși motivul pentru care Templul există. Cântecele, rugăciunile, predicile — toate obiceiurile care au luat naștere aici sunt subordonate acestui ritual esențial. Libația cu sânge nu numai că spală păcatele, dar și curăță pământul, îl hrănește, reînnoindu-l și vitalizându-l, protejându-ne pe toți de secetă, foamete sau alte catastrofe. Ciclul vieții și al morții, pe care Dumnezeu l-a hotărât în omnisciența Sa, depinde întru totul de sacrificiul nostru. Iar pentru asta, nicio sumă nu este prea mare.

Așa că, procură-ți o jertfă cât mai bună și transmite-o mai departe unuia dintre numeroșii preoți în robe albe care se plimbă prin piața Templului. Ei sunt descendenții lui Aaron, fratele lui Moise și sunt însărcinați cu organizarea ritualurilor zilnice: arderea tămâiei, aprinderea lămpilor, sunatul goarnelor și, bineînțeles, sacrificarea jertfelor. Preoția este o funcție ereditară, însă Templul nu duce lipsă de preoți, mai ales în timpul sezonului sărbătorilor, când aceștia sosesc în număr mare și de la mari distanțe pentru a asista la festivități. Se înghesuie în Templu în ture de douăzeci și patru de ore, pentru a se asigura că flăcările sacrificiilor ard zi și noapte.

Templul este construit sub forma unor curți concentrice și etajate, cu cât mai sus, cu atât mai înguste și mai restrictive. Curtea aflată cea mai în afară, numită Curtea Gentililor, de unde îți poți cumpăra sacrificiul, este o piață întinsă, deschisă oricui, indiferent de rasă ori religie. Dacă ești evreu și nu suferi de o boală fizică (accesul leproșilor sau al paraliticilor este interzis), și ai fost deja purificat printr-o baie rituală, îl poți urma pe preotul care ți-a luat în primire jertfa și, trecând de un grilaj de piatră, poți intra în următoarea curte, Curtea Femeilor (o inscripție de pe zid îi avertizează pe ceilalți să nu se aventureze mai departe de curtea exterioară, sau vor fi pedepsiți cu moartea). Aici se află lemnele și uleiurile pentru jertfe. De asemenea, este punctul dincolo de care femeilor evreice le este interzis să avanseze în Templu. Bărbații evrei pot continua traseul urcând pe niște scări semicirculare și trecând pe sub Poarta Nicanor, în Curtea Israeliților.

Acesta este locul în care vei fi cel mai aproape de Dumnezeu. Duhoarea carnagiului este imposibil de ignorat. Intră în piele și în păr ca o povară otrăvitoare de care vei scăpa cu greu. Preoții ard tămâie pentru a alunga duhoarea și boala, dar amestecul de mir, scorțișoară, șofran și tămâie nu poate masca mirosul pestilențial al măcelului. Cu toate astea, e important să rămâi acolo și să îți vezi jertfa sacrificată în cealaltă curte — cea a Preoților. Intrarea în acest spațiu le este permisă doar preoților și oficialilor Templului, deoarece aici se află altarul Templului: un piedestal cu patru picioare din lemn și bronz, lung de doi metri și jumătate și la fel de lat, care emană nori negri și groși de fum.

Preotul duce jertfa într-un colț și o spală într-un bazin, după care, rostind o rugăciune scurtă, taie gâtul animalului. Un asistent colectează sângele într-un vas pentru a stropi cele patru colțuri ale altarului, în timp ce preotul eviscerează și dezmembrează cadavrul. Pielea animalului îi va rămâne lui; va scoate un preț bun în piață. Măruntaiele și zgârciurile sunt scoase și urcate pe o rampă până la altar, unde sunt așezate direct pe focul etern. Carnea animalului se îndepărtează cu grijă și e pusă deoparte, pentru festinul preoților de după ceremonie.

Întreaga liturghie se desfășoară în fața curții celei mai tainice din interiorul Templului — Sfânta Sfintelor; un sanctuar placat cu aur, amplasat în inima complexului Templului. Sanctuarul este cel mai înalt punct din Ierusalim. Ușile lui sunt acoperite cu tapițerii mov și stacojii, pe care este brodată roata zodiacului și panorama raiului. Aici se află întreaga glorie a Domnului, în formă fizică. Este punctul de întâlnire dintre tărâmul pământean și cel ceresc; centrul creației. Chivotul Legilor, conținând cele Zece Porunci, s-a aflat la un moment dat aici, dar acesta s-a pierdut cu mult timp în urmă. Acum Sanctuarul e gol. Este un spațiu vast care funcționează ca o cale de acces pentru prezența divină, canalizându-i spiritul din Cer și răspândindu-l în valuri concentrice prin toate încăperile Templului, prin Curtea Preoților și Curtea Israeliților, Curtea Femeilor și Curtea Gentililor, apoi mai departe, traversând zidurile cu pridvor și coborând pe străzile Ierusalimului, pentru a se răspândi în restul Iudeei, până la Samaia, Idumea, Peraea și Galileea și mai departe, prin Imperiul Roman și către restul lumii, către toți oamenii și toate națiile — evrei și ne-evrei. Puterea Lui Dumnezeu, spiritul Creației, avea o singură origine: Sfânta Sfintelor, sanctuarul din interiorul Templului de la Ierusalim, orașul sacru.

Intrarea în Sanctuar nu e permisă decât Arhiereului, care în anul 56 e.n. este un tânăr pe nume Ionatan, fiul lui Ana. Asemenea multora dintre precursorii săi, Ionatan și-a cumpărat postul direct de la Roma, fără îndoială costându-l o mică avere. Funcția de arhiereu este una foarte profitabilă, rezervată doar câtorva familii nobiliare care își transmit postul de-a lungul generațiilor ca pe o moștenire (preoții de rang inferior provin de obicei din familii mai modeste).

Rolul Templului în societatea iudaică nu poate fi subestimat. Templul servește drept calendar și ceas pentru evrei; ritualurile lui marchează ciclurile anului și toți locuitorii Ierusalimului își ordonează activitățile zilnice în funcție de el. Este centrul comerțului pentru întreaga Iudee, și este principala instituție financiară și cea mai mare bancă. Templul este în egală măsură casa Dumnezeului israeliților, cât și a aspirațiilor lor naționaliste. Înăuntrul său, pe lângă scrierile sacre și legile cultului evreiesc, se află și arhiva documentelor legale, a însemnărilor istorice și a arborilor genealogici ai statului evreu.

Spre deosebire de vecinii păgâni, evreii nu au o multitudine de temple împrăștiate prin țară. Nu există decât un singur centru de cult, o singură sursă a prezenței divine, un singur loc în care un evreu poate să comunice cu Dumnezeul său. Iudeea este, în cel mai strict sens al cuvântului, un templu-stat. Termenul de “teocrație” a fost creat tocmai pentru a descrie Ierusalimul. “Unii oameni au încredințat întreaga putere politică monarhilor”, scria istoricul evreu Flavius Iosephus în a doua jumătate a secolului I, “alții oligarhilor, iar alții maselor [democrația]. Legiuitorul nostru [Dumnezeu], însă, nu a fost atras de niciuna dintre aceste forme de guvernământ, alcătuindu-și constituția sub o formă ce poate fi numită — dacă-mi permiteți o expresie forțată — «teocrație» [theokratia], care plasa toată autoritatea și suzeranitatea în mâinile Domnului.”

Imaginați-vă Templul ca pe un stat feudal, anganjând mii de preoți, cântăreți, gardieni, servitori, deținând în același timp întinderi vaste de pământ fertil, muncit de către sclavii templului pentru beneficiul arhiereului. Să adăugăm profitul obținut din taxa Templului și fluxul continuu de ofrande și cadouri din partea vizitatorilor și a pelerinilor — ca să nu mai vorbim de sumele uriașe care trec prin mâinile comercianților și speculanților, din care Templul își oprește o parte — și înțelegem mai bine de ce atât de mulți evrei privesc nobilimea preoțească și mai ales pe arhiereu ca pe o bandă de avari “ahtiați după lux”, ca să-l cităm pe Iosephus.

Să ni-l imaginăm pe arhiereul Ionatan, stând în dreptul altarului, cu tămâie arzând mocnit în palmele sale, și e ușor să ne dăm seama de unde provine animozitatea față de el. Până și hainele sale preoțești, moștenite de la predecesorii săi bogați, stau dovadă pentru opulența arhiereului. Roba lungă, fără mâneci, vopsită violet (culoarea regilor) și ornată cu ciucuri drăgălași și clopoței de aur cusuți la tiv; pieptarul robust, bătut cu douăsprezece pietre prețioase, câte una pentru fiecare trib al Israelului; turbanul imaculat care stă pe capul lui ca o coroană, acoperit în partea din față de o placă de aur pe care e gravat numele imposibil de pronunțat al lui Dumnezeu; urim-ul și thummim-ul, un fel de zaruri sacre făcute din lemn și os pe care arhiereul le cară la piept într-un săculeț și prin care le relevă celorlalți voia Domnului. Scopul acestor simboluri ostentative este să reprezinte legătura exclusivă dintre arhiereu și Dumnezeu. Ele sunt cele care îl fac special și îl diferențiază de orice alt evreu din lume.

Acesta este motivul pentru care arhiereul este singurul care poate intra în Sanctuar – și asta într-o singură zi pe an, Yom Kippur, Ziua Ispășirii, când toate păcatele Israelului sunt spălate. În ziua aceasta, arhiereul intră în contact cu Dumnezeu pentru întreaga națiune. Dacă el este demn de binecuvântarea Domnului, păcatele Israelului vor fi iertate. În caz contrar, va fi lovit de furia lui Dumnezeu, iar corpul său va fi tras afară de frânghia pe care o are legată în jurul brâului, fără ca nimeni altcineva să pângărească Sanctuarul.

Bineînțeles, arhiereul va muri într-adevăr în această zi, însă nu trăsnit de Dumnezeu, din câte se pare.

După ce efectuează binecuvântarea și se cântă shema până la capăt, („Îndură-te de Israel, o, Doamne…”), arhiereul Ionatan se îndepărtează de altar și coboară rampa spre curțile exterioare ale Templului. În clipa în care ajunge în Curtea Gentililor, este asaltat de mulțimea exaltată a credincioșilor. Gărzile Templului formează o barieră de puritate în jurul lui, protejându-l de mâinile contaminate ale masei de oameni. Cu toate astea, asasinul îl detectează cu ușurință. Nici măcar nu este nevoie să se orienteze după strălucirea nestematelor încastrate în hainele sale. Trebuie doar să urmeze zdrăngănitul clopoțeilor care atârnă de tivul robei. Melodia lor atipică este semnul cel mai clar că arhiereul se apropie.

Asasinul își face loc prin mulțime, ajungând destul de aproape de Ionatan pentru a întinde spre el o mână invizibilă și a-i apuca hainele sacre. Reușește să-l tragă dintre gărzile Templului și să-l țintuiască locului pentru o clipă, destul cât să scoată un pumnal cu lamă scurtă și să-i spintece gâtul. Un altfel de sacrificiu.

Înainte ca sângele arhiereului să se scurgă pe podeaua Templului, înainte ca gărzile să reacționeze la ritmul fracturat al mersului său, înainte ca oricine din curte să-și dea seama ce s-a întâmplat, asasinul se pierde în mulțime.

Nu ar fi de mirare, dacă tocmai el ar fi primul care strigă: „Crimă!”

Din Zelotul. Viața și epoca lui Iisus din Nazaret, de Reza Aslan. Traducere din engleză de Mihnea Columbeanu și Filip-Iosif Columbeanu. În curs de apariție la Editura Trei