Ziarele ca obiecte de muzeu/ de Dan Radu Stănescu

“Unde crezi că se află singurul muzeu al presei din țară? Ai trei opțiuni”, mi-a spus ghiduș un amic mai tânăr. A crezut că mă încuie și mi-a așteptat răspunsul cu un zâmbet neîncrezător. “La Jimbolia”, i-am spus prompt și gândul mi-a zburat la melancolicul întemeietor al acestei instituții, rod al efortului și dragostei unui singur om.

Interlocultorul meu a rămas interzis, după care a început să peroreze cum că un astfel de muzeu ar fi fost mai la locul său în capitala țării sau la Iași, unde au văzut lumina zilei atâtea mari publicații care au lăsat urme în viața culturală, sau, hai, treacă-meargă, măcar la Blaj. Dar la Jimbolia?! Ce mari gazete au apărut acolo? Care sunt ctitorii presei de la Jimbolia?

Mi-am adus aminte de un alt entuziast din orașul în care mi-am petrecut anii de școală. Printre alte așezăminte pe care, cu grijă și cheltuieli imense de energie, le pusese pe picioare, omul avusese și ideea unui muzeu al ceasului. “Dragul meu, i-am zis amicului, nimeni nu are impresia că la Ploiești s-a născut nisiparnița ori ceasul cu cuc, dar cu toate acestea singurul muzeu al ceasului din țara noastră se află taman în fostul târg al găzarilor. Totul e să pui suflet într-o idee și să găsești edili care să te ajute.” Pentru că dascălul de istorie Nicolae Simache, cel care a readus în circuit părăginita Casă Hagi Prodan, cel care a descoperit și înființat o Casă memorială I.L. Caragiale și care și-a cheltuit o viață întreagă în menținerea pe linia de plutire a Muzeului de Istorie avea într-adevăr suflet să dea și la alții.

Să ne întoarcem însă la creatorul Muzeului Presei de la Jimbolia. Acolo se retrăsese “în cei mai din urmă ani”, vorba lui Anton Pann, delicatul poet Petre Stoica dimpreună cu imensa sa colecție de ziare, reviste și alte tipărituri. A fost visul său de a face o astfel de casă a presei scrise, un fel de imn ridicat unei profesii pe care o slujise cu sârg în tinerețe și căreia părea să-i fi rămas dator.

Petre Stoica și-a început pașii în lumea tiparului ca simplu corector și nu își amintea deloc cu jenă de acest debut. În 1982 a și publicat “Amintirile unui fost corector”, o carte în care se ține modest în umbra celor ce l-au îndrumat prin anii ’50 pe atât de lunecoasele poteci ale presei de atunci. Și care i-au încurajat zbaterile poetice, strecurându-i în suflet ideea că lupta se poate duce și fără arme de foc, refuzând concesiile, construind punți, la nevoie chiar izolându-te printre ierburile înalte și florile înmiresmate.

Ideea de bătrânețe a lui Petre Stoica a prins contur și datorită unor inimoși edili locali care i-au pus la dispoziție localul din strada Lorena nr. 35, din cel mai vestic oraș al țării. Prin fața locașului a trecut pentru ultima dată și cortegiul care l-a însoțit pe poet, acum doi ani, pe ultimul drum. Îi datorăm veșnică pomenire și recunoștință pentru acest templu ridicat ziarului românesc și ziaristicii.

Și asta cu atât mai mult cu cât, în zilele noastre, după secole întregi de triumf pe scena actualității, presa pe suport de hârtie își trăiește probabil ultimii ani, devenind o amintire frumoasă.

DAN RADU STĂNESCU (n.1945) este licențial al Facultății de limbi romanice a Universității din București. A publicat câteva volume de versuri și este membru al Uniunii Scriitorilor. A tradus din franceză romane și cărți de eseuri și a publicat cronică literară și publicistică, inclusiv comentarii de politică externă, în presa literară și de specialitate. Timp de 6 ani a deținut rubrica permanentă “Balcanisme” în Ziarul de Duminică.