Zonzon Pepette

Andre Baillon s-a nascut la Anvers, in 1875, intr-o familie burgheza. Desi pe jumatate flamand – familia mamei se numea Van Bellingen -, scrie in limba franceza, la fel ca toti marii autori belgieni din secolul al XIX-lea. O intalneste pe Marie Vandenberghe, cu care se casatoreste in 1902. Era o fata simpla, care fusese nevoita sa se prostitueze la Bruxelles si Londra. Pornind de la ceea ce ii povesteste Marie, Baillon scrie doua romane, Povestea unei Marii si Zonzon Pepette. Din 1899, scriitorul sufera de neurastenie si este internat la Salpetriere, in 1923 si 1925. Cu toate acestea, intre 1920 si 1930 publica nu mai putin de douasprezece volume avand ca tema fie viata unei prostituate, fie miniuniversul spitalului de psihiatrie. Andre Baillon s-a sinucis in 1932 cu o supradoza de somnifere. Opera sa a ramas uitata pana in anii optzeci, cand a inceput sa fie reeditata in Belgia, redescoperita de marele public si de critica universitara. Cartile i-au fost traduse in germana, maghiara, rusa, ceha, spaniola, poloneza, sarbo-croata, greaca, olandeza, bulgara, chineza. Zonzon Pepette apare la Paris in 1923 cu sprijinul bine cunoscutei scriitoare Colette, care avea o deosebita simpatie pentru Baillon. Zonzon este o frantuzoaica care practica cea mai veche meserie din lume cu nonsalanta si fara urma de regret. Ajunsa la Londra, face trotuarul incercand sa se fereasca de politisti si sa supravietuiasca in lumea interlopa, in care de altfel s-a adaptat perfect. Dupa Casa nebunilor si Povestea unei Marii, Zonzon Pepette este al treilea titlu din opera lui Andre Baillon propus cititorilor in colectia belgica.ro a editurii clujene Casa Cartii de Stiinta, cu sprijinul Comunitatii Franceze din Belgia. Portretul autorului a fost realizat de Jean Texcier, in 1924.

Zonzon Pepette

Chibritu’ ia foc
S-a intamplat in octombrie, pe vremea cand Franta isi numara bobocii. Joseph, care avea motivele lui, a plecat din Cartierul Latin si-a ajuns la Londra. Nu era la prima calatorie. Pana acum adusese de-acolo destule maruntisuri pentru topitori. De data asta insa venea pentru totdeauna si isi aducea cu el pustanca. S-a dus la Club si a zis:
– Domnii mei, v-o prezint pe pustanca mea, Zonzon Pepette.
I-au raspuns:
– O! Zonzon Pepette.
Si s-a spus totul.
Pe-atunci, Zonzon Pepette suferea de o galbinare nenorocita. Asta o facea galbena la obraz, galbena la maini, galbena la tot ce se mai ascundea sub fusta din carnea ei. Din pricina asta era tare urata. Incat marele Francois, caruia i se zicea Chibritu, dupa ce spusese, precum ceilalti, “O! Zonzon Pepette”, isi batu joc in sinea lui:
– Ei dracie, pustanca lui Joseph are pielea ca o coaja de portocala!
Cele ce i se intamplara mai apoi nu i se intamplara decat incetul cu incetul. Vreme de opt zile, nu se gandi altfel decat:
– Ei dracie, pustanca-i tot in coaja de portocala. De altminderi o avea de rasfatat pe pustanca lui, o blondina frumusica, sprintena la trotuar si blajina, Oaia cea Blanda, cum ii zicea el, care de zece ori pe zi behaia:
– Iubitule, ma iubesti?
Dar iata ca intr-o seara baga de seama ca Zonzon nu mai avea obrajii cu galbinare, ci rosii si netezi, parca erau mere. Si nu numai obrajii, ci si sanii ce stateau la locul lor, o gura ce trebuia musai sa stie cate toate! Si un dos al dracului de bun, sa istoveasca de unul singur barbatul!
Mii de draci! Iar asta-i patrunse trupul ca o flacara. A doua zi tot acolo era. In celelalte zile, asijderea. Francois se aprinsese, o voia pe Zonzon de nu mai dormea, se scarpina unde-l manca, iar ca sa-si petreaca tabacea pielea Lisettei lui, Oaia cea Blanda, cum zicea el, care de zece ori pe zi behaia:
– Iubitule, ma iubesti?
De buna seama ca o iubea. Dar cealalta! Cu ochii ei ca de chinezoaica! Gura de diavolita! Dosul cel zdravan! Musai mirosea a animal! Se si vedea deasupra ei, ca pe un animal. Ii curgeau balele si-i venea sa scoata limba de-un cot.
Iar Zonzon despre bunatatile ei n-ar fi zis ba. Dadea de inteles cu ocheade; se vedea dupa cum isi misca dosul cand trecea. Buna fata. Dar mai era Joseph al ei. Mai gelos ca el nu gaseai; mereu dupa ea, chiar si pe trotuar, de ramanea afara sa caste gura sub ferestre, unde se ducea ea cu barbatii.
Sarmanul Francois! Se gandi s-o castige pe pustanca asa cum se face intre barbati: cu cutitul. Dar cutitu-i bun impotriva altora, care nu-s prieteni. Ar mai fi putut sa se deghizeze si sa imprumute pustanca de sub nasul lui Joseph, ca un tip oarecare. Buna gluma, in vreme ce la etajul de jos celalalt ar tine lumanarea. Dar dupa aceea ar fi trebuit sa scoata banul, sa-i dea lui Zonzon ca sa-i iasa la capat socotelile cu Joseph. Asta in ruptul capului! Stii ce meriti, nu esti tu insul care sa arunce, fie si pentru distractie, o suta de bistari la o femeie in mana! Atunci mai bine sa astepte! Sa-si scarpine raia, sa fie beteag si s-o tabaceasca cu pumnii pe Lisette cea cumsecade, pe Oaia lui cea Blanda, cum zicea el, care de zece ori pe zi behaia:
– Iubitule, ma iubesti?
In cele din urma lucrurile s-au asezat. Pentru o vorba pe care a priceput-o un politai in limba lui, Joseph fu nevoit sa stea opt zile la inchisoare. Intr-o seara la Club, dadu de stire ca urma sa se duca.
Francois era de fata.
Sase! E prilej de dansa-ntr-insa! Francois n-a zis nimic, avea obiceiul sa taca. Dar, pe sub masa, picioarele i-au jucat singure si ce pumn a slobozit, de-a crezut ca la prima lovitura avea sa sparga totul in cale. Proasta ar fi fost Zonzon sa nu priceapa.
In noaptea aceea avu de grija ca si pana atunci de Oaia lui cea Blanda, ca sa-si intre in mana, dar in zori sufla din greu dinaintea casei lui Zonzon; il vazu pe Joseph cum pleaca, sari inauntru si-apoi…
Ei as, nici vorba! Nu s-a intamplat nici atunci, nici a doua zi, nici intr-una dintre zilele saptamanii cu pricina. A bagat de seama indata: Zonzon era jenata. Se sculase, era imbracata. El zise:
– Lasa-ma sa te sarut, Zonzon.
Ea s-a lasat sarutata. El spuse:
– Hm! Frumos mai mirosi, Zonzon.
Si-a putut-o adulmeca oricat a dorit. Dar mai apoi, cand mana lui a cautat mai departe… mii de draci! Gelosul de Joseph isi alesese bine ceasul. Stia trupul pustancei lui cu de-amanuntul, caci muierea, zdravana cum era, cand ii venea o tinea cate opt zile! Si-atunci pana si-un Francois…

Ciorba de camfor
De buna seama, cu toata dezamagirea, Francois Chibritu tot o voia pe Zonzon, dar daca cineva i-ar fi spus de dinainte incurcaturile prin care trebuia sa treaca, el ar fi raspuns:
– Nu vreau dintr-astea, Lisette! Mai bine astept.
Tinu minte ziua. Pe trei mai dimineata fu printre tovarasii care se duceau, cu pustanca, sa-l astepte pe Joseph cand iese de la inchisoare. Era prevazut la unsprezece: si intr-adevar la unsprezece si-un pic s-a deschis usa, iar Joseph a iesit cu bocceaua. Cei de fata vazura de indata ca era ceva schimbat la el. Nu pasea drept; isi tinea sapca pe ochi si, pe langa toate astea, cu falcile slobozite in afara, arata manios. Mai apoi lumea si-a adus aminte ca el, gelos cum era si desi o iubea asa de tare pe pustanca lui, nici macar nu o sarutase.
De altfel ii lamuri. Zise:
– Nenorocitii! Au bagat in mine camfor cu de-a sila!
Peste putina vreme, in crasma unde s-au asezat, le-a lamurit pe toate si mai bine. Incepu:
– Habar n-aveam c-o sa-mi dea camfor cu de-a sila! Apoi povesti: in primele zile, a bagat de seama un gust ciudat la ciorba. S-a gandit:
– Ei na, asa-i regimul! Trece ea o saptamana.
Dar intr-o dimineata, a treia, el, care se aprindea tare de tot la gandul pustancei, degeaba s-a gandit, n-a mai simtit nimic. Si-atunci, inghitindu-si ciorba, si-a adus aminte ca le puneau detinutilor camfor in supa ca sa-i potoleasca. Mii de draci! Vreme de cinci zile a rumegat gandul de unul singur: i-au bagat camfor in ciorba. Ajunsese sa-si spuna ca si la popi si la calugari le bagau camfor in ciorba. Iar gandul ca mananca precum lepadaturile l-a scarbit intr-atata incat a inceput sa tina post negru ca sa nu le manance camforul cu ciorba lor cu tot. Dumnezeii mamii lor! Inca ii era plina gura!
L-au lasat sa suduie. Cand a sfarsit, ceilalti, ca sa-l imbarbateze, i-au spus:
– Lasa… lasa!
Iar Francois, caruia ii placea de el, mai spuse si el:
– Batrane, las’ca stiu eu: astea-s ganduri de detinut. Acuma esti liber. Cu un gin bun…
A inteles totusi ca era prost cu camforul lui cu tot. O dusca de gin nu i-a fost de-ajuns. A luat doua. A luat trei. Ca sa treaca mai repede, l-a golit si pe-al pustancei.
Ea fu asa de bucuroasa, ca nu se mai putu stapani si zise:
– Stii, barbatele, am sa te fac eu sa uiti de camfor!
De buna seama ca s-a inselat. Abia slobozi vorba, ca Joseph o lua de la capat, dand cu pumnul:
– Nenorocitii! Au bagat in mine camfor cu de-a sila!
Pe strada, cand au iesit, toate au mers bine iarasi. A luat-o pe Zonzon de brat. Ca si cum ar fi vazut-o pentru prima data, a intrebat-o:
– Ia zi, merge treaba, pustanco?
Mai spuse:
– Mai ai malai pentru inca o tura?
De buna seama ca avea malai! Au intrat in a doua crasma. El era vesel. Sapca se intorsese la locul ei, pe ceafa. A comandat gin. Cand au adus paharele, a glumit:
– Doar nu mi-or fi pus camfor si-n ciorba asta!
Si de data asta, fara sa-l scoata din sarite, pustanca i-a putut raspunde:
– Ei na! Fire-ar al dracului de camfor!
El pricepu ce voia sa zica si raspunse:
– Iute, iute!
Au iesit cu totii ca sa mearga cu ei pana acasa.
La coltul strazii, ar fi fost mai bine sa nu-l intalneasca pe politai. Joseph il vazu. Mergea inainte. Intorcandu-se catre tovarasii lui, striga:
– Din pricina unui nenorocit ca asta au bagat in mine camfor cu de-a sila!
Din fericire fraza era lunga. Agentul n-a priceput. Facu semn cu mana:
– Pe-acolo se trece!
Dupa cel dintai agent, nenorocirea fu ca au mai intalnit unul. Asta parea rau. Oare ce era in capul lui Joseph? Mergea tot in fata si se giugiulea cu pustanca. O lasa, se duse drept catre el, se arunca asupra lui, il culca la pamant si – colac peste pupaza – ridica talpa deasupra lui, de parca ar fi fost o nuca. Aproape ca nu se auzi nimic. Pe agent il napadise sangele. La a doua lovitura slobozi si mai mult sange. La cea de-a treia, s-a vazut cum ii iesea din cap ceva rosu si alb ca un ochi.
Turbat mai era Joseph! Zonzon il tragea de haina, ceilalti il trageau de brat, iar el s-a asezat in genunchi ca sa loveasca mai cu spor. Vazand atata sange, Zonzon la randu-i incepu sa loveasca. Nu trebuia sa faca asa ceva, mai ales pe o asa strada pe unde trecea lumea. Francois a strigat:
– Sase! Joseph, fugi, politaii!
De data asta Joseph pricepu. Sari in picioare si o lua la goana. Dar degeaba ceilalti se aruncau de-a curmezisul, apoi se faceau ca dau cu coatele, apoi ca dau cu pumnul. Avea pantalonii plini de sange, au pus mana pe el. Fu nevoie de cinci agenti. La capatul strazii inca il mai auzeai urland:
– Nenorocitilor… camfor cu de-a sila!
Biata Zonzon! Ea, care se bizuise pe Joseph, ar fi trebuit sa se intoarca singura de n-ar fi fost Francois Chibritu. Avea mainile rosii. Era trista. Tocmai dimineata, cum celelalte se ispravisera, schimbase rufaria in cinstea omului ei. I-a spus lui Francois, iar Francois a priceput. A inceput sa planga, iar Francois a priceput ca plange. A zis:
– Nu trebuie sa plangi, Zonzon.
A mai zis:
– Daca te vad ca plangi, am sa plang si eu, Zonzon!
…Iata de ce, in ciuda dorintei, Francois Chibritu nu fu barbatelul ei in ziua aceea.

Regele
In vremea asta, Zonzon era femeiusca lui Joseph care fu spanzurat din pricina ca snopise in bataie moaca unui politai. Ea sosea proaspata de la Paris. Nu mai avea galbinare, iar pe langa Francois ii mai dadea tarcoale si Ludovic cel zdravan, zis Ludovic regele Tipilor.
Lui Zonzon ii placeau regii. Poti sa fii frantuzoaica din Franta si sa fi strigat de o suta de ori “Traiasca republica”, totusi “Traiasca regele” iti incalzeste gatlejul si urechea. Regele-i aratos, regele mi-ti trece calare, regele mi-ti poarta revolver, iar cand se-ntampla sa fie la Paris, fara nici o groaza, se urca drept cu fundu-n carutele Republicii. Intr-o zi a vazut un rege, unul adevarat, un tip zdravan cu panas. A strigat “Traiasca regele”. A zis in sinea ei:
– Sa-ti tot iei asa un dragut pe cinste!
E drept ca Ludovic nu purta coroana. Totusi, cu un barbat nu asa de gelos ca Joseph, prima data cand a catadicsit sa-i spuna lui Zonzon: “Strasnica mai esti!”, ea a raspuns in felul ei:
– Sire, sunt umila servitoare a Maiestatii tale!
Pe vremea aceea Ludovic nu era chior, nici nu-si taraia piciorul sontac-sontac si n-avea carja ce i-a servit intr-o seara, la o vorba de-a lui Zonzon, sa stinga lampa.
Zdravan, cu camasa fara maneci, cu o piele de pisica peste sale, se dadea omul cel mai puternic de pe Pamant prin targuri si iarmaroace. Isi rotea in jur privirea aceea a lui, protapindu-se pe laboantele-i uriase. Si daca albise putin la favoriti, asta se intamplase fiindca daca ai ajuns regele tipilor iti trebuie pumni mai buni si vreme mai multa decat cand e vorba de tari, unde treburile de acest fel se fac din nastere, ca sa zicem asa de dinainte sa stai pe oala.
Cum s-au intamplat lucrurile? Zonzon n-ar fi putut sa-nteleaga; oricum, intr-o seara ea s-a strecurat printr-un coridor, a urcat niste scari si, de una singura, a intrat in apartamentele particulare ale regelui.
Era sus catre cer, foarte sus, la un etaj cu numarul sase. Pentru moment, regele era fara regina si prin urmare fara parale. A primit-o.
– Ce-o sa mai chefuim, pustanco!
Iar Zonzon:
– Prilej-neprilej, chef sa fie!
La Rege era un pat, o masa si cel putin trei picioare de scaun.
– Sezi colea, zise regele.
El lua masa pentru sine. Gasi cu ce sa-si umple doua pahare. Ridicandu-l pe al sau, spuse iarasi:
– Ce-o sa mai chefuim, pustanco!
Iar Zonzon:
– Prilej-neprilej, chef sa fie!
Au inceput deindata. El o lua pe sus, ca pe-o haltera o-nvartea, pe genunchi o aseza. Si cu degetele ei pieptul unui rege-atingea. Si-a bagat limba in gura unui rege, si-un rege saruta. El s-a dezbracat, iar Zonzon, uitandu-se la el din cap pana-n picioare, putu sa spuna:
– Ce-mi vad ochii e pantecele unui rege, picioarele unui rege, si cu podoabele si toate ale sale, cu par si piele, trupul mandru al unui rege.
Din toate astea spuse cu cuvintele ei:
– Da? stiu ca esti tare, voinice, zau asa!
Iar el:
– Nici nu-i mare lucru, stai sa vezi!
Se puse in pat si zise:
– Hai, pustanco, fa-te-ncoace!
Si deodata cu toata carnea ei, din rarunchi, din piept, din coapse, ajunse in stransoarea regelui.
Drace! Cum avea sa-si mai dracuiasca regele!
Si drept e: Ludovic a strans-o tare, a strivit-o, a suflat, apoi a spus iarasi:
– Stai sa vezi!
Dar degeaba statu ca sa vada; a sosit o clipa in care:
– Drace, nu-i bine, sfarsi prin a spune Regele.
Dezamagita? Zonzon n-a spus vorba asta. Dar n-ar fi crezut niciodata ca avea sa strige cu un asa glas drept in obrazul unui Rege “Fire-ar dracu’ al dracului!”

Iepurele
A facut-o cu tipul acela pe o banca, langa Tamisa, la Embankement, cum se zice. Nu era obisnuita sa lucreze afara. Dar pe o asa caldura, la urma urmei era mai bine decat intr-o camera, pe un pat de care te lipesti. Era trecut de miezul noptii: cat batea lumina felinarelor pe cheiuri, nu era nimeni in afara de ei.
Era un mojic zdravan, lat in umeri, fara mustati, cu peri rosii pe degete. Se intorcea de buna seama de la vreo petrecere. Nu tinu mai mult de trei minute.
Ea n-avu noroc. De obicei, ca sa fie sigura, lua banii inainte, si tocmai in noaptea asta, poate fiindca zapuseala o naucea, ori din pricina ca inca nu era obisnuita cu yes-urile lor, a spus in sinea ei:
– Ei, o sa ne-ntelegem mai tarziu.
Zau asa! Multumit, tipul se ridica sa plece. Ea crezu mai intai ca e o gluma. Il apuca de maneca si-i facu semn cu degetele:
– Plata, mosule!
Tipul nu arata ca s-ar sinchisi. Fu nevoita s-o ia de la capat si sa i se aseze in cale. Nu mai radea. Spuse:
– Doar n-o sa zici ca n-ai facut nimic! Haide, parleala!
– Go on, raspunse tipul.
Ce fel? Ea intelegea destul din vorba lor ca sa poata ghici: “Go on” insemna: “N-o sa platesc”. Nu era foarte inalta: isi puse mainile in solduri, se ridica pe varfuri cat putu si-i striga in obraz:
– Ticalosule! Parleala sau te dau dracului!
– Go on, facu iarasi tipul, care vru, se pare, sa-i arda o scaltoaca. Ei i se mai intamplase s-ajunga la-nvoiala cu clientii; avusese parte de destula calicie ca s-o inteleaga si la altii. Dar la asta, care se-ntorcea de la chef…!
– Ticalosule, zise iarasi, parleala sau te dau dracului!
Si-apoi ii era foame. Ii era ciuda pe el mai ales din pricina burtii lui mari. Uitandu-se la el, vazu ca deasupra ii stralucea un lant pe care nici macar nu se gandise sa i-l ia. Jigodie! Cu aceia cu care te porti cumsecade o patesti intotdeauna.
Se infurie de-a binelea. Tot numai ei doi erau sub felinare. Ce avea sa faca dupa aceea, nu stia; dar de buna seama ca avea sa-l dea dracului. Ridica mainile ca sa loveasca, celalalt le intinse pe-ale lui si o prinse in stransoare.
Strangea tare. O data fusese nevoita sa se bata. Omul ei de-atunci sarise: tipul si-a cerut iertare. Cu asta, nu se bizuia decat pe ea insasi. Facu ceea ce fac femeile cand nu mai au brate. El cauta s-o arunce jos; ea pandi momentul si pac, lovi unde trebuie.
– Iiih, facu tipul, care ii dadu drumul de tot.
Si-i veni randul lui Zonzon: el o luase, acum vru sa-l ia ea. Nu se mai gandea la parleala. El statea tintuit pe loc, alb ca varul, cu gura cascata; i se taiase rasuflarea: ea il prinse de guler si-l scutura bine; apoi scutura si mai bine, fiindca dobitocul cel zdravan care nu se apara si se lasa balanganindu-si capul o scotea din tatani.
Vazu ca scuturandu-l astfel, il aducea la malul apei. Se gandi ca Tamisa e facuta pentru barbati care te scot din tatani…
Se intampla aproape o nenorocire: nu fu nevoie sa impinga, se duse singur. Se uita dupa el cum coboara, auzi un baldabac. Si-atunci, Dumnezeule mare, cu mainile la ochi, fugi ca sa nu vada cercurile ce se faceau pe apa.
Fragmente din romanul Zonzon Pepette de Andre Baillon, in curs de aparitie la Editura Casa Cartii de Stiinta, traducerea Ana Coiug