Până în 24 aprilie, galeria Dialog găzduiește expoziția “Un altfel de portret”, semnată de Ana Ruxandra Ilfoveanu. Un alt nume semnificativ al picturii contemporane se adaugă astfel muzeului imaginar ideal pe care galeria se străduiește să-l construiască de ani buni încoace. O retrospectivă amplă, focalizată nu pe (mai) cunoscutele peisaje agreste ale autoarei, pe imaginile ei colinare aproape abstracte, ci pe figuri umane. Fie chipuri, tratate expresionist – un soi de măști incizate sau tatuate cu tușe groase, ca niște exoschelete ale feței, amintind vag de arta neagră, fie personaje drapate medieval, surprinse în atitudini hieratice și decupându-se pe fundaluri câmpenești și ceruri mereu senine.

O imagine, oarecum stingheră în această serie antropomorfă, este cea pe care stă scrijelit, în sepia, “Erotice gotice (după un desen de-al meu din anul 2000)” (foto 1). De două ori stingheră, pentru că, la o privire fugară, m-a dus cu gândul la penelul suplu și la cromatica picto-desenelor celuilalt Ilfoveanu, Sorin. Într-un fel, mi s-a părut o fabulă a modestiei, care încerca să încifreze plastic raporturile de autoritate în cadrul clanului Ilfovenilor – leul și pisica, dar și linia genetică – în ordine plastică – comună. Zăbovind însă mai atent și mai fără prejudecăți asupra selecției din prezenta expoziție, acele așa-zise armoarii familiale, mai degrabă gattice (de la italienescul gatto) decât gotice, au rămas ceea ce, de fapt, sunt: o imagine născută dintr-un imaginar și dintr-un stil profund personale, aflate dincolo de orice filiație facilă cu maestrul Ilfoveanu.

Puternice, cu undă de șoc deloc neglijabilă, portretele-cap rămân, în această suită, fie și prin comparație, niște crochiuri, niște exerciții de stil, pentru că adevărata pondere se află, credem, în portretele-fabulă (cu care am și ilustrat întreg acest articol: foto 2-9), cele în care pictorița și-a regăsit adevăratul ritm și tărâm imaginar autentic. Și, mai ales, suflul narativ și dorința de tâlc. Sunt personaje aduse de spate, cu fizionomie sensibil asemănătoare, cu mâini prelungi și degete oblonge, care pozează în atitudini miezoase, cu adjuvanți care intrigă (păsăret și mecanisme alchimice) sau care stau supendate, cum spuneam, în peisaje naturale cu copăcei împrimăvărați sau ogoare smălțuite de flori. Fiecare părând câte-un decupaj sui-generis din “Fabulele flamande” bruegheliene, indivizi ciudați – și în mod straniu asemănători – dintr-o lume pe dos, în care non-sensul unei pedalări pe monociclu în văzduh și cu un zmeu în spate are, musai, un sens ascuns. Un sens pe care-l presimți și care nu vorbește despre morală, ca în fabulele propriu-zise, ci despre lumile nevăzute pe lângă care trecem. Pedalând, desigur, cu ochii îndreptați în niciunde.