Între miraculosul ca act de grație divină și iluzia bigotului excesiv de sugestionabil stă o graniță subțire, greu de trasat și ușor de trecut. Sunt oare veritabile miile de vindecări miraculoase, există cu adevărat oameni cărora li s-au arătat figuri luminoase și li s-au încredințat secrete divine? Au fost Lourdes, Fatima sau rue du Bac puncte de intersecție între planul uman și cel dumnezeiesc? Cartea din care spicuim fragmente, începând cu acest număr, prezintă, dintr-o perspectivă critico-istorică, o analiză a fenomenului aparițiilor Fecioarei Maria, într-atât de importante încât ne-am închipui cu greu astăzi, fără ele, creștinismul catolic. Recurgând la istorie, psihologie, teologie, ba chiar și psihiatrie, volumul analizează condițiile și manifestările unor apariții care au produs, de-a lungul istoriei, fervoare și neîncredere, pelerinaje cucernice și prigoană, recunoașteri și negări ale Bisericii Catolice. Evenimente cu implicații culturale și religioase globale, aparițiile Fecioarei Maria rămân, într-o lume tot mai golită de sacru, un element care nu încetează să atingă și să schimbe existențele a milioane de oameni.
Yves Chiron este un istoric și jurnalist francez care s-a interesat în mod special de subiecte religioase și de marile figuri ale naționalismului francez și ale contrarevoluției. A scris despre Padre Pio și despre câțiva papi celebri; o carte despre canonizare, o biografie a lui Roger de Taizé și ancheta asupra aparițiilor Fecioarei Maria. Catolic practicant, apropiat de tradiționaliști, Yves Chiron a publicat articole în Présent, L’Homme nouveau, La Nef. Se ocupă de publicația Aletheia, un buletin de informații care țin de religie.Din 2008 este directorul proiectului Dicționarul biografiilor din Franța.
*
Fenomenul aparițiilor Fecioarei Maria fascinează un public larg, care cuprinde chiar și persoane ce au prea puțin de-a face cu practicile religioase. Nu s-a scurs niciun an, în ultimele decenii, fără să apară serii întregi de lucrări consacrate uneia sau mai multor apariții ale Fecioarei. Este vorba fie despre monografii apologetice, prin care se fac cunoscute aparițiile recente, fie despre lucrări de popularizare, care trec în revistă aparițiile mai importante din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Aceste lucrări nu fac, adesea, decât să perpetueze o tradiție istoriografică pentru care francezii folosesc termenul mariographie: lucrări inspirate de un puternic sentiment de pietate față de Maica Domnului, care îmbracă mai degrabă forma unor cronici decât pe cea a unor studii istorice. Referirile scrise la Fecioara Maria au fost realizate de o multitudine de autori, pe care niciun istoric nu i-ar putea trece cu vederea: părintele Poiré, în secolul al XVII-lea, dar și Bourassé, Leroy, Drochon, Sausseret sau Hamon, în secolul al XIX-lea, au lăsat în urmă opere voluminoase ce pot
constitui un punct de plecare pentru cercetări mai aprofundate. Tipică pentru acest gen de istoriografie a Mariei este “măreața și strania poveste a aparițiilor Fecioarei”, o lucrare recentă a jurnalistului Daniel Costelle, publicată sub titlul Lorsque Marie paraît (“Atunci când se arată Maria”).
Scopul acestor scrieri este în principal apologetic, iar regulile criticii istorice sunt trecute cu vederea. În esență, operele consacrate anumitor apariții s-au înmulțit după anul 1950, odată cu apariția unor editori specializați. De remarcat că verdictele negative ale clericilor referitoare la anumite apariții nu mai sunt, astăzi, respectate întru totul, nefiind adesea nici măcar enunțate, dar și faptul că aceste apariții blamate continuă să facă obiectul lucrărilor apologetice. Există, cu toate acestea, și lucrări care ies în evidență printre celelalte și a căror valoare istorică este semnificativă. Ne referim la studiile critice care evaluează câteva apariții importante din Franța secolului al XIX-lea, realizate de abatele Laurentin, abatele Durand, abatele Corteville, părintele Stern și călugărul benedictin Bernard Billet. Despre evenimentele care au avut loc pe strada Du Bac, în La Salette,
în Lourdes și Pontmain s-au scris volume cuprinzătoare, cu informații abundente.
Sursele și documentele la care se raportează studiile au făcut obiectul unor lucrări exhaustive; istoricul poate apela așadar la o bogată bibliografie. Și alte apariții notabile ale Maicii Domnului, petrecute în afara Franței (Guadalupe, Fatima, Banneux, Beauraing) au făcut, la rândul lor, obiectul unor ample monografii istorice, iar analiza critică a documentelor a permis separarea realității de ficțiune.
Doar douăsprezece apariții ale Fecioarei Maria în întreaga lume au fost, în total, subiecte ale acestui gen de studii critice exhaustive. Pentru celelalte – câteva sute încă – materialul documentar este mai mult sau mai puțin sărăcăcios, risipit și dificil de accesat. Anumite apariții sunt atestate de documente ce nu pot fi puse la îndoială: este vorba, de la caz la caz, despre studii canonice serioase, de depoziții sub jurământ sau de mărturii detaliate. Așadar, este vorba despre fapte dovedite. Mai există și alte apariții, a căror singură dovadă este prezența unor lăcașe de cult dedicate, dar
și povești fără valoare istorică.
Broșuri evlavioase, studii critice exhaustive și o documentație destul de firavă – iată sursele tipărite pe care le-am folosit în “ancheta” noastră. Am adăugat la acest demers o dublă investigație. Este vorba, în primul rând, despre o vastă corespondență purtată cu mai multe episcopii și de consultarea arhivelor unor dioceze din întreaga lume pentru a realiza documentarea necesară, dar și pentru a obține copii ale investigațiilor și hotărârilor episcopale. De asemenea, trebuie menționate și călătoriile în diverse locuri unde s-au produs aparițiile (sau presupusele apariții): în Franța, Spania, Italia, Elveția, Bosnia-Herțegovina, ba chiar și în Vietnam.
Aparițiile Fecioarei Maria – fenomene supranaturale – sunt socotite de teologie “miracole adevărate.” Dar pot fi oare miracolele obiect al istoriei? Răspunsul este da, fără îndoială. Indiferent care ar fi opinia lor personală referitoare la acest subiect, istoricii pot să studieze textele care discută aparițiile Mariei, pot să prezinte contextul religios și cultural și să analizeze impactul pe care aceste apariții l-au avut (sau nu l-au avut). Deși puși în imposibilitatea de a aprecia personal autenticitatea faptelor, ei vor fi totuși capabili să facă o distincție între aparițiile recunoscute de Biserică și alte
fenomene despre care se presupune că ar reprezenta apariții. Prin urmare, cercetătorii trebuie să țină cont, în evaluările lor, de hotărârile pronunțate de Biserică și de criteriile de care această instituție se prevalează, tradițional, în luarea deciziilor. În textele Bisericii (interogări ale celor care au asistat la evenimente, mărturii adunate și hotărâri luate), istoricii vor găsi, așadar, o mulțime de informații valoroase.
Este vorba, deci, despre o construcție vastă, imensă, imposibil de circumscris în manieră exhaustivă; ea a fost obiectul anchetei noastre. Ne-am referit doar la aparițiile recunoscute public de Biserica Catolică. Nu sunt analizate aici aparițiile Fecioarei Maria, mult mai puțin numeroase, care au fost semnalate în afara acestei instituții.
Respectivele apariții (din mediul ortodox sau de rit copt) ridică probleme suplimentare, de natură exclusiv teologică, a căror abordare nu își are locul aici. De asemenea, au fost excluse cazurile în care Fecioara a apărut în “vise”. Visele considerate supranaturale pot avea ca punct central pe Maica Domnului, un sfânt, vreun alt personaj sau un anume fapt care urmează să se întâmple, fiind socotite supranaturale pe motiv de inspirație divină. Biblia menționează numeroase asemenea vise supranaturale; ele apar ca moduri obișnuite de comunicare divină. Viețile sfinților conțin și ele nenumărate exemple. Chiar dacă ne-am limita la secvențele onirice în care Fecioara Maria este personajul principal, acestea nu ar putea fi tratate la fel de serios ca aparițiile, fiindcă expresia lor este total diferită. Un episod oniric, chiar și “supranatural”, ține în principal de sfera somnului, așadar de repaosul simțurilor, dar și de sfera imaginației, întruchipată de vis. O apariție a Fecioarei Maria nu este un vis materializat în realitate, ci se înscrie în cadrul vieții obișnuite, cotidiene, fiind legată de domeniul simțurilor active – vom vedea, mai departe, sub ce forme. Nu vom evoca deci aceste vise decât în mod excepțional, mai ales în condițiile în care istoricii nu au putut determina cu precizie dacă faptul raportat s-a produs în stare de trezie (apariție, manifestare exterioară) sau în stare de somn (vis, manifestare interioară). Din studiul nostru mai este exclus și un alt fenomen bine cunoscut ce aparține teologiei spirituale: “mesajele lăuntrice”. Beneficiarul “aude” – în adâncul sufletului și nu cu ajutorul urechilor – cum îi vorbește Iisus, Fecioara Maria sau un sfânt. Riscurile unei iluzii sunt majore în asemenea cazuri, iar criteriile pentru evaluarea autenticității sunt, fără îndoială, mult mai dificil de stabilit decât în cazul aparițiilor propriu-zise. Mesajele “auzite” lăuntric diferă foarte mult, în felul în care se concretizează, de apariții. Pot fi însoțite de o viziune “internă”, pe care trebuie să o diferențiem neapărat de viziunea percepută cu ajutorul simțurilor. Din acest motiv nu le-am abordat în studiul nostru.
Deși ne-am respectat scopul de a trata doar aparițiile propriu-zise ale Maicii Domnului, n-am fi putut trece cu vederea, totuși, celelalte manifestări supranaturale ale acesteia, perceptibile cu ajutorul simțurilor: statui care plâng (cu lacrimi sau sânge), care vorbesc, se mișcă sau din care curge ulei parfumat. Aceste cazuri, numeroase de-a lungul timpului, nu pot fi sub nicio formă asimilate aparițiilor, în ciuda faptului că literatura de specialitate recentă are tendința să susțină respectiva poziție. Trebuie observate aici două diferențe esențiale. Una dintre ele ține de modalitatea fenomenului: cei care au fost martori la apariție sunt mai puțin numeroși (uneori este vorba chiar despre o singură persoană), iar cei care au asistat la un fenomen extraordinar având de-a face cu o
statuie miraculoasă se numără cu sutele, dacă nu chiar cu miile. Cealaltă diferență este legată de finalitatea fenomenului: apariția transmite, de cele mai multe ori într-o manieră explicită, un mesaj precis; fenomenul extraordinar observat în cazul unei statui este, prin natura lui, unul tăcut – fără excepții; doar credincioșii și clericii (asta dacă recunosc autenticitatea faptelor) deduc existența unui mesaj implicit. Aceste manifestări miraculoase ar putea face obiectul unui alt volum de prezentare sistematizată, însă vom evoca în studiul de față doar câteva cazuri semnificative, care au legătură cu un anume tip de apariții.
Nu în ultimul rând, teologia catolică apreciază că nu ar trebui nici să minimalizăm și nici să amplificăm aparițiile Fecioarei și că, având de-a face cu acest gen de fenomene, trebuie să evităm credulitatea excesivă și irațională, dar și refuzul de a accepta supranaturalul în principiu. Istoricii pot adopta și ei o atitudine similară. Pentru a nu risca să treacă cu vederea unul dintre aspectele esențiale ale istoriei devoțiunii față de Fecioară, aparițiile acesteia nu pot fi ignorate. Ele nu reprezintă un accident al istoriei, un fenomen limitat la o anumită perioadă sau o reflecție a unei mentalități “magice” ori “mitice”. Pe de altă parte, aceste apariții trebuie amplasate, în general, în contextul religios creștin. Este necesar, mai ales, să se arate felul în care fenomenele își fac loc în cultul și în teologia Sfintei Maria. Așa cum spunea Philippe Boutry: “O apariție nu ar trebui izolată de contextul pietății față de Fecioară: ea nu constituie decât erupția extraordinarului în cotidianul unui cult”. Și studiul nostru se va strădui să evidențieze legătura dintre apariții și diversele orientări ale cultului Mariei în istoria Bisericii. În primele secole, Maicii Domnului nu îi era consacrată nicio sărbătoare liturgică (ceea ce nu înseamnă că Fecioara nu își avea locul ei în dogma bisericească și în liturghie!); în prezent douăzeci și cinci de sărbători liturgice – și nu le luăm în calcul decât pe cele care au o dimensiune universală – o celebrează pe Fecioara Maria. Ritmul anului liturgic este dat de
momentele importante ale vieții Fecioarei, Născătoarea de Dumnezeu: Imaculata Concepție (8 decembrie), Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea în templu (21 noiembrie), Bunavestire (25 martie), Acoperământul Maicii Domnului (2 iulie), Crăciunul (25 decembrie), Întâmpinarea Maicii Domnului (2 februarie), Adormirea (15 august).
(…)
Scopul nostru va fi în special acela de a vedea cum s-au modificat spiritualitatea, rugăciunile și cultul catolic datorită “fenomenului” aparițiilor Fecioarei: Maica Domnului este apropiată de credincioși, le vorbește unora, plânge, face promisiuni sau avertizează. Apariția Fecioarei, un fenomen supranatural, are o funcție eminamente pedagogică, catehetică și apologetică.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Philobia