Cartea din care spicuim fragmente, începând cu acest număr, prezintă, dintr-o perspectivă critico-istorică, o analiză a fenomenul aparițiilor Fecioarei Maria, într-atât de importante încât ne-am închipui cu greu astăzi, fără ele, creștinismul catolic. Recurgând la istorie, psihologie, teologie, ba chiar și psihiatrie, volumul analizează condițiile și manifestările unor apariții care au produs, de-a lungul istoriei, fervoare și neîncredere, pelerinaje cucernice și prigoană, recunoașteri și negări ale Bisericii Catolice. Evenimente cu implicații culturale și religioase globale, aparițiile Fecioarei Maria rămân, într-o lume tot mai golită de sacru, un element care nu încetează să atingă și să schimbe existențele a milioane de oameni.
Ce este o apariție?
O definiție generală ar putea fi formulată astfel: “orice manifestare ce poate fi percepută cu ajutorul simțurilor, a unei persoane sau a unei ființe, a cărei prezență, în circumstanțele în care se produce, nu ar putea fi explicată prin cursul obișnuit sau firesc al lucrurilor”. Iată și o altă definiție: “Manifestare supranaturală și sensibilă prin care un obiect spiritual sau corporal își face simțită prezența…”.
Apariția ca atare este, așadar, pentru martor și doar pentru el, un fenomen de natură senzorială. Nu este vorba numai despre perceperea foarte intensă a unei prezențe, ci și despre o experiență a simțurilor. Apariția este văzută de o persoană – pe parcursul acestui capitol, vom încerca să marcăm diferența dintre apariție și viziune. Dacă vrem să dăm o definiție a fenomenului retrăit de beneficiarul apariției, aceasta ar putea fi următoarea: perceperea prin văz a unei realități exterioare celui care a asistat la apariție, deși fenomenul este invizibil pentru cei din jur.
Fenomenul, cum e și firesc, nu a scăpat atenției psihologilor și psihiatrilor. Pentru a-l explica în mod natural și rațional au fost elaborate teorii dintre cele mai diverse. Explicația cea mai răspândită susține că aparițiile ar fi niște halucinații. Unul dintre susținătorii acestei teorii, abatele Marc Oraison (medic și psihiatru), vorbește chiar despre un “mecanism halucinatoriu”. Halucinația este o percepție (vizuală, auditivă, tactilă) aparent exterioară a unor lucruri care, în realitate, nu există decât la nivel psihic. Apariția, dacă o considerăm provenită dintr-un “mecanism halucinatoriu”, este, așadar, după cum susține abatele Oraison, “o percepție fără obiect”, “o expresie a subconștientului”, cel care o vede “proiectând un conținut mai mult sau mai puțin intens ori mai mult sau mai puțin obscur al lumii sale afective”. Mediul cultural și religios în care trăiește martorul apariției permite explicarea conținutului religios al “halucinației” sale. O explicație asemănătoare a fost furnizată, în anul 1987, de profesorul Kammerer, în acea vreme președinte al Comitetului Medical Internațional de la Lourdes. Apariția, viziunea sau halucinația se bazează pe același “proces psihofiziologic”, a explicat el. Este vorba despre un “imaginar proiectat și halucinatoriu”. “Concentrarea intensă” pe care o presupune apariția, a adăugat profesorul, “este comparabilă cu meditația practicantului de yoga, cu hipnoza, relaxarea și fascinația estetică sau muzicală”.
Partizanii acestei teorii vor considera, așadar, că în cazurile de apariții în care mai multe persoane o văd simultan pe Maica Domnului, vorbim despre o halucinație colectivă – noțiune pe care anumiți psihiatri și psihologi o resping: atunci când se produce pentru întâia oară, halucinația nu poate fi comună și spontană și nu poate avea aceeași formă, în același moment, pentru persoane diferite. Astfel că Biserica refuză această explicație generală. Ea recunoaște că, în anumite cazuri, presupusele apariții sau viziuni nu sunt altceva decât halucinații (sau iluzii) produse de un creier bolnav sau printr-o influență diabolică (cauză non-naturală). Chiar și cei mai mari mistici, cum ar fi Sfânta Tereza din Avila, au atras atenția asupra posibilității “de a considera viziune un lucru pe care ni-l imaginăm”; o viziune sau apariție veritabilă cufundă sufletul în pace și nu îl tulbură. Dar nu toate aparițiile pot fi calificate drept halucinații. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, toți cei care au fost martorii lor ar trebui considerați bolnavi sau posedați. Încă o explicație pozitivistă este furnizată de Freud și de urmașii săi. Pentru Freud practicile religioase sunt ritualizări ale unei nevroze obsesive. Am putea interpreta, așadar, aparițiile ca fiind “o proiecție a psihicului”, fără ca acest lucru să aibă totuși o conotație negativă: mistica și apariția pot permite o “veritabilă terapie prin recurs la acele imagini materne idealizate în copilărie”, explică psihanalistul Bernadette Lorenzo. O altă interpretare psihanalitică a aparițiilor – considerate întotdeauna ca fiind obsesii religioase – implică intervenția complexului oedipian. Apariția – se explică în acest caz – permite eliberarea de excesul de energie generat de reprimarea impulsurilor sexuale, reprimare caracteristică mediilor religioase iudeo-creștine. În mediile în care structura familială este de tip matriarhal și în care dorința sexuală față de mamă, conform teoriei oedipiene, este foarte puternică, această obsesie religioasă va îmbrăca în mod firesc forma apariției Maicii Domnului. Aparițiile Mariei, când martorii sunt bărbați, semnifică “un mijloc de a-și sublima dorința sexuală simțită pentru mamele lor”, în vreme ce în cazul femeilor sunt “un mijloc de a se regăsi în figura Mariei și de a-și satisface astfel fantasma oedipiană” (Maria, care a dat naștere unui copil, Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu Tatăl). Această explicație este una nesatisfăcătoare, de vreme ce nu se explică motivul pentru care, printre mediile caracterizate de “reprimarea sexuală iudeo-creștină”, potrivit formulei autorului, doar mediul catolic a avut de-a face cu evoluția fenomenului aparițiilor Fecioarei, și nu, de pildă, mediile protestante.
O altă explicație psihologică a aparițiilor este cea furnizată de C.G. Jung și discipolii săi: aceste manifestări considerate supranaturale sunt rezultatul unei proiecții a subconștientului colectiv. Ele au “un caracter pronunțat general, colectiv sau arhetipal”, notează Aniela Jaffé. Apariția și viziunea aparțin, ca și fantomele sau visele, unui domeniu identic: cel al subconștientului, populat de imagini mitice și de arhetipuri. Pe tărâmul trăirilor religioase apariția este o călătorie “în obscuritatea subconștientului”, către “un regat mitic”, pe care fiecare dintre noi îl avem înăuntrul ființei, dar pe care puțini îl pot accesa.
Iată și un al patrulea tip de explicare a aparițiilor: martorul nu ar fi decât un medium. Acesta primește energiile emise din alte părți, energii pe care subconștientul său le transformă în imagini religioase. Această teorie a incursiunilor în lumea invizibilă este adoptată de numeroși autori ocultiști, care își regăsesc în prezent un nou suflu în literatura numită “New Age”. Erich von Daniken a fost principalul reprezentant al acestei teze. În cadrul unui studiu istoric destul de amplu, acest autor a formulat o teorie ce ar putea fi rezumată astfel: “Orice individ decent și înzestrat are capacitatea de a provoca aparițiile, dar impulsul inițial este întotdeauna de origine extraterestră. Aparițiile de esență religioasă concretizează aspirațiile sugerate, întreținute de mediul ambiant, ce țin de structura personalității martorului”. Acesta nu ar fi decât “stimulat de impulsurile venite din alte părți; creierul produce imaginile; apariția ca atare nu are nimic supranatural, nu este decât manifestarea unei imagini psihice”. Martorul apariției ar trebui să fie considerat, mai degrabă, un medium, fiindcă este “supus excitației perceptive; creierul său începe să secrete imagini pe care le vede doar el. Aparițiile sunt ori imateriale, ori – dimpotrivă – concrete (materializări ectoplasmice); pentru cel care le vede, însă, și unele și celelalte sunt reale și autentice”. (…)
Teologia catolică, cu mult înainte de elaborarea acestor teorii reducționiste, definise o doctrină a aparițiilor Fecioarei Maria. Acestea reprezintă “un miracol”, conform uneia dintre definițiile date de J. Forget, și, ca atare, trebuie să fie considerate una dintre modalitățile prin care Dumnezeu intervine în istoria omenirii.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Philobia