Teologia catolică, cu mult înainte de elaborarea acestor teorii reducționiste, definise o doctrină a aparițiilor Fecioarei Maria. Acestea reprezintă “un miracol”, conform uneia dintre definițiile date de J. Forget, și, ca atare, trebuie să fie considerate una dintre modalitățile prin care Dumnezeu intervine în istoria omenirii. Vechiul și Noul Testament conțin numeroase relatări referitoare la apariții: ale lui Dumnezeu (vorbim în acest caz despre teofanie), ale Sfântului Duh, ale îngerilor (angelofanie), ale lui Iisus Hristos după ce a înviat (în fața Mariei Magdalena, a discipolilor din Emaus, în fața apostolilor, și a Sfântului Pavel pe drumul către Damasc). Aparițiile în cauză se prezintă sub forme destul de diverse. Biblia nu menționează și apariții ale Fecioarei Maria. Dar istoria Bisericii relatează despre mii de asemenea cazuri, iar autoritățile ecleziastice au recunoscut, mai mult sau mai puțin oficial, autenticitatea unora dintre ele. Biserica admite, așadar, posibilitatea aparițiilor Fecioarei în același mod în care recunoaște posibilitatea unei vindecări miraculoase sau sursa divină de inspirație a Sfintei Scripturi. Cauza lor este unică: atotputernicia lui Dumnezeu. Teologia aparițiilor pune în lumină, de fapt, teologia miracolului în general: “o cauză cu o putere și o înțelepciune infinită, care, prin ea însuși sau prin cauze secundare, pe care le guvernează și le animă cu propria energie, poate opera fenomene interioare sau exterioare, necesare unei apariții sau unei viziuni, coordonându-le atât de perfect cu funcționarea obișnuită a forțelor fizice încât ordinea lumii nu este câtuși de puțin tulburată”.
Așadar, în teologia catolică, aparițiile Mariei sunt unul dintre mijloacele extraordinare prin care Dumnezeu se manifestă înaintea Bisericii și a oamenilor. El a ales-o pe Fecioara Maria, mama lui Iisus, pentru că aceasta este o ființă privilegiată.
Maria fost concepută fără de păcat (dogma Imaculatei Concepții), a dat naștere Fiului lui Dumnezeu rămânând fecioară prin mijlocirea Sfântului Duh și, după moarte, trupul său nu a cunoscut degradarea (dogma Adormirii). Ea apare în istoria Bisericii sub o dublă titulatură: Maică a Domnului, ființă privilegiată, și Mamă a Bisericii, care intervine în istoria acesteia prin intermediul aparițiilor și prin alte mijloace. Ea este o Mediatoare, o intermediară între credincioși și Dumnezeu. Mijlocește în favoarea celor mânați de credință, iar aceștia se pot ruga la ea (“Roagă-te pentru noi, cei care ne-am rugat la tine”, spune invocația de pe Medalia Miraculoasă); îi protejează, îi vindecă și, în același timp, poartă solia lui Dumnezeu. Persoanele care beneficiază de aceste apariții sunt denumite în mod obișnuit martori – sau vizionari, fiindcă văd, la propriu, lucruri sau ființe care se sustrag observației celorlalți. Ceea ce văd aceste persoane poartă de obicei numele de viziune. De aici și confuzia care poate fi făcută, la citirea anumitor scrieri mistice, între viziune și apariție. Este vorba, însă, de fenomene mistice diferite. Conform Sfântului Augustin (De Genesi ad litteram, 1. XII, cap. 6 și următoarele), se disting în mod tradițional trei categorii de viziuni: Viziunea intelectuală: se adresează exclusiv spiritului. “Este vorba despre o lumină vie, creată de Dumnezeu direct în partea spirituală a sufletului, care nu este însoțită de nicio imagine” (Fratele Michel de la Sainte Trinité). Este vorba despre o cunoaștere comunicată în mod supranatural, o vedenie a inteligenței comunicată fără o imagine sensibilă.
Viziunea imaginativă (ori imaginară – termen care poate induce confuzii -, sau mai degrabă spirituală): este vorba despre o reprezentare sensibilă, creată de Dumnezeu direct în imaginația persoanei respective. Fără ca ochii, organe de simț, să servească drept intermediar, de cele mai multe ori într-o stare de extaz, martorul vede derulându-se una sau mai multe imagini, forme sau simboluri. Viziunea Sfântului Ioan, în Apocalipsă, sau visele supranaturale aparțin acestei categorii.
Viziunea senzorială sau corporală: de această dată este vorba despre un obiect exterior subiectului, perceptibil cu ajutorul simțurilor. Martorul vede și aude ceva sau pe cineva, putând, uneori, să și atingă ceea ce vede. O persoană care beneficiază de o apariție a Mariei are, deci, o viziune senzorială sau corporală, iar în acest sens putem folosi atât termenul viziune, cât și pe cel de apariție. Această viziune “este numită apariție când raportarea se face la obiectul care se prezintă simțurilor, și viziune dacă referirea se face la cei care percep obiectul manifestat” (J. Forget).
În primele două cazuri, viziunea “nu implică neapărat existența reală a obiectului perceput, în timp ce, în cazul apariției, îl implică”. Se pune, așadar, și o altă problemă: sub ce formă apare obiectul perceput ca existând cu adevărat?
Odată admisă posibilitatea aparițiilor, teologii continuă să discute, în prezent, despre modul în care apare Sfânta Fecioară. Dilema este următoarea: “dacă martorii sesizează o «formă» exterioară lor, «obiectivă» și sensibilă (dar în acest caz trebuie explicat motivul pentru care celelalte persoane prezente nu percep nimic…), sau dacă acțiunea supranaturală este exercitată direct asupra capacității lor de cunoaștere, mai precis cea obținută prin simțuri…”. Există mai multe explicații posibile. Prima: Fecioara nu este prezentă în trupul ei glorificat, în locul propriu-zis al apariției, ci Dumnezeu, în mod miraculos, acționează direct asupra organelor de simț ale martorului (vedere, auz, uneori miros și atingere), ceea ce explică faptul că martorul are senzația unei prezențe obiective. În ceea ce privește simțul văzului, ar trebui să acceptăm faptul că imaginea este imprimată de Dumnezeu pe retina martorului, pe tot parcursul viziunii. Ochii percep o realitate care, în mod normal, ar fi insesizabilă prin recurs la vedere. A doua soluție: Fecioara este într-adevăr prezentă, la nivel exterior, în propriul său trup (care nu a cunoscut degradarea după moarte, deoarece, conform dogmei Adormirii Maicii Domnului, Maria s-a ridicat direct la ceruri). Dar “trupul, deși real, se poate să nu-și păstreze aparența naturală.
Astfel, după ce a înviat, Domnul Iisus Hristos i s-a arătat Mariei Magdalena sub înfățișarea unui grădinar, iar discipolilor săi din Emaus sub aspectul unui călător. Și totuși trupul său real a fost cel văzut” (A. Poulain). O a treia rezolvare: în timpul aparițiilor ar exista o prezență exterioară Sfintei Fecioare, dar ea se manifestă sub forma unui “trup de împrumut”, adică nu trupul cel ridicat la ceruri este vizibil, ci o formă potrivită nivelului de inteligență al celor în fața cărora apare sau conform mesajului transmis. Această din urmă soluție ne permite să înțelegem motivul pentru care, în cazul diverselor apariții, descrierile făcute Maicii Domnului diferă după criterii precum vârsta, înălțimea, veșmintele, atitudinea sau gesturile.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Philobia