Apariție și revelație
Catolicismul admite posibilitatea aparițiilor Sfintei Fecioare, considerate viziuni ale simțurilor. Odată cu recunoașterea autenticității unora dintre ele, a fost admis, totodată, și conținutul mesajelor transmise. În aceste cazuri, Maria a cerut credincioșilor să mediteze la respectivul mesaj și să îi îndeplinească eventualele solicitări (portul unor veșminte bisericești, o anumită rugăciune etc.). Așadar, problema care se ridică este cea a statutului acestor apariții în raport cu Revelația creștină în general. Sunt ele complementare Revelației, o evoluție a anumitor puncte ale sale ori, și mai mult, o actualizare a Revelației în ansamblul ei? Pe marginea acestei probleme mai există încă dispute, chiar dacă toți autorii împărtășesc o certitudine comună.
Certitudinea aceasta constă în faptul că Revelația propriu-zisă (denumită deobicei “Revelație publică” și, uneori, “Revelație universală”) a fost finalizată odată cu trecerea în neființă a ultimului apostol. Informațiile necesare “sunt conținute în Biblie sau în depozitul de tradiții apostolice, fiind transmise mai departe de Biserică” (A. Poulain), așa că speranțele întru noi adevăruri legate de credință nu sunt rezonabile. Cu toate acestea, Biserica admite posibilitatea unor revelații “private”, termen destul de impropriu, fiindcă aceste revelații îl pot privi nu doar pe beneficiarul lor, ci și alte persoane sau întreaga Biserică. Consiliul de la Trento folosește expresia – mult mai satisfăcătoare – de “revelație specială” sau “revelație particulară”. Termenul “revelație” arată că este vorba despre cunoștințe dezvăluite într-o manieră supranaturală. Sfânta Scriptură menționează deja mai multe asemenea “revelații particulare” (în special pe acelea al căror beneficiar a fost Sfântul Pavel). Istoria Bisericii mai raportează și altele, nenumărate. Acestea sunt justificate “pozitiv prin obiectul, scopul și destinatarul lor” (P. Adnes). Aparițiile Maicii Domnului aparțin acestei categorii de revelații particulare.
Atunci când Biserica recunoaște autenticitatea revelațiilor, nu pronunță nicio hotărâre care să-i oblige pe credincioși la o conduită anume și nici nu impune o nouă definiție a credinței. Uneori se mulțumește să afirme că mesajul transmis cu prilejul apariției “nu conține niciun element care să contravină credinței și bunelor moravuri”. Alteori apelează de la bun început la propria autoritate, afirmând că, în acel caz anume, este prudentă o abordare potrivită cu credința. Declarațiile făcute de suveranii pontifi referitoare la acest subiect sunt clare, ba chiar restrictive. În secolul al XVIII-lea cardinalul Lambertini, ajuns ulterior papă sub numele de Benedict al XIV-lea, a stabilit, în celebrul său tratat referitor la condițiile beatificării și canonizării, o distincție devenită celebră între “asentimentul credinței umane”, pe care îl datorăm aparițiilor recunoscute de Biserică, și “asentimentul dogmei catolice” (sau al “credinței divine”), pe care îl datorăm adevărurilor conținute în Revelație sau care sunt definite la nivel dogmatic de Biserică: “Ar trebui să știm”, scria viitorul papă, “că aprobarea dată de Biserică unei revelații private nu este altceva decât permisiunea, oferită după o cercetare atentă, de a face publică această revelație, pentru instruirea și binele credincioșilor. Unor asemenea revelații, chiar și când sunt aprobate de Biserică, nu trebuie să le acordăm asentimentul dogmei catolice: putem doar, cu necesară prudență, să le oferim asentimentul credinței umane, în măsura în care ele sunt probabile și credibile din punct de vedere al dogmei”. Benedict al XIV-lea arăta chiar că există și posibilitatea de a nu crede în aceste revelații și, astfel, nici în aparițiile recunoscute de Biserică, “dar să o facem cu modestia cuvenită, din motivele corecte și fără intenția de a le disprețui”.
Relativizarea revelațiilor private, chiar și a celor aprobate de Biserică, va deveni norma hotărârilor ecleziastice. Pe 6 februarie 1875, ca reacție la cererea arhiepiscopului de Santiago de Chile, care întreba dacă expunerea statuilor sau a tablourilor reprezentând Notre-Dame de La Salette și Notre-Dame de Lourdes este autorizată în biserici (cele două apariții fiind deja aprobate solemn de către episcopul de Grenoble, respectiv cel de Tarbes), Congregația Riturilor a oferit un răspuns succint: “Aparițiile sau revelațiile nu sunt nici aprobate, nici condamnate de Sfântul Scaun; se permite credincioșilor să le facă subiecte al pietății lor, ținându-se seama de datele existente și de valoarea mărturiilor”. Avem de-a face chiar cu refuzul de a implica autoritatea pontificală, într-un alt document al aceleiași Congregații (în mai 1877) sau în scrisoarea papală Pascendi (1907). În acest din urmă document, Sanctitatea Sa Papa Pius al X-lea, evocând “pioasele tradiții” în general (apariții, viziuni, miracole etc.), amintea că Biserica nu este “un garant… al veridicității faptelor; pur și simplu nu împiedică pe nimeni să creadă în lucruri care concordă cu motivele credinței umane”.
“Tema revelațiilor private”, s-a scris, “este una dintre cele mai dificile și mai puțin abordate din punct de vedere strict teologic”. Așa se face că anumiți teologi au emis opinii diferite (Sfântul Robert Bellarmin, Suarez, K. Rahner, M. Nicolau etc.). Conform acestora, “dacă originea divină a unei revelații este sigură, această revelație presupune atunci, în mod necesar, o adeziune a credinței divine, cel puțin din partea beneficiarului. Unicul motiv al credinței este, de fapt, autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Atunci când această autoritate este prezentă, indiferent care este materia prin care se manifestă, ea este suficientă pentru a atrage după sine asentimentul credinței divine”. În condițiile în care cauza activă este aceeași, și anume Dumnezeu, nu trebuie să subestimăm revelațiile private, recunoscute ca fiind autentice, în dauna Revelației “publice”.
Dezbaterea teologică referitoare la tipul de adeziune ce trebuie acordat aparițiilor nu este încheiată. Până în prezent, Magisterul Bisericii Catolice s-a arătat prudent, ba chiar reținut. Cu toate acestea, au existat și cazuri în care s-a pronunțat în mod solemn asupra caracterului supranatural al faptelor. Este vorba în special despre instrucțiunile scrise date în 1862 de episcopul de Lourdes, în care era recunoscută autenticitatea aparițiilor pe care le trăise Bernadette: “Considerăm neîndoielnic faptul că Sfânta Fecioară, Maica Domnului, i-a apărut realmente Bernadettei Soubirous, pe data de 11 februarie și în zilele următoare, de optsprezece ori în total,… susținem că această apariție întrunește toate caracteristicile realității, iar cucernicii sunt îndreptățiți să o considere adevărată.” Instrucțiunile scrise nu se limitau doar la aprecierea că aparițiile din 1858 erau în concordanță cu credința și morala, ci afirmau și caracterul supranatural al acestora.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Philobia