Consecința majoră în plan politic o resimte Nicolae Ceaușescu, direct și personal, cîteva săptămîni mai tîrziu, pe 28 iulie: președintele Mitterrand își amînă – sine die – vizita în România programată pentru luna septembrie a acelui an; o anulează, de fapt. O grea lovitură pentru Ceaușescu, aflat deja în criză de imagine internațională și confruntat cu o situație gravă a datoriei externe a României, avînd nevoie de ajutorul Franței ca de aer. Dar Mitterrand, despre care se spune că beneficiase cîndva el însuși de susținerea lui Ceaușescu, nu se lasă înduplecat să meargă la București și nu va mai da ochii cu Ceaușescu niciodată. În schimb, întîmplarea face ca primul șef de stat occidental care vizitează România după înlăturarea lui Ceaușescu să fie chiar François Mitterrand.
Refuzul lui Mitterrand de a-l vizita pe Ceaușescu este interpretat în Franța ca o dovadă în plus că “Afacerea Tănase” este o chestiune gravă și că dispariția scriitorului este opera Securității. În presă se vorbește despre negocieri secrete cu românii pentru eliberarea lui Virgil Tănase. În același timp însă, cîteva ziare (Le Monde, Le Matin, Le Canard Enchaîné) speculează că Virgil Tănase s-ar afla totuși, bine mersi, în Franța, ascuns de serviciile secrete și sub protecția acestora, și că intenția Securității de a-l lichida pe scriitorul de origine română cu ajutorul unor interlopi năimiți fusese trădată. Cel mai clar se exprimă în acest sens revista Le Nouvel Observateur în ediția sa din 7 august. Intitulat “A treia ipoteză” și semnat de Albert du Roy, articolul respectiv se inspiră evident din surse bine informate atunci cînd susține, sub forma nevinovată a unei ipoteze, că agentul român însărcinat cu lichidarea lui Virgil Tănase ar fi trecut de partea francezilor. Astfel, serviciile secrete franceze ar fi fost în măsură să pună la cale o diversiune – dispariția lui Virgil Tănase -, făcîndu-i pe români să creadă că misiunea reușise; ca atare, agentul “întors” de francezi ar fi putut reveni la București cu un alibi perfect pentru șefii săi, în realitate el fiind acum în serviciul Franței. “A treia ipoteză” a fost cît pe ce să provoace o adevărată tragedie, după cum vom vedea mai tîrziu.
Pe acest prim plan al percepției publice, “Afacerea Tănase” are un dublu deznodămînt în ziua de 31 august 1982. În dimineața acelei zile, cotidianul Le Matin apare cu un titlu de-o șchioapă pe prima pagină: “Tănase regăsit”. Într-un lung articol întins pe mai multe pagini, ziaristul Bernard Poulet dezvăluie, cu lux de amănunte, adevărata poveste a “Afacerii Tănase”. Opinia publică află că Virgil Tănase nu a fost răpit de Securitate, ci ascuns de serviciul francez de contrainformații DST cu dublul scop de a-l proteja pe scriitor, dar și de a întinde o cursă Securității. Căci ordinul de eliminare a lui Tănase existase, dar agentul însărcinat cu eliminarea, numit “Emil” în acest articol, trecuse de partea francezilor. Jocul dublu al agentului român a fost posibil grație faptului că, aparent, își dusese misiunea la bun sfîrșit, Tănase fiind dat dispărut și crezut mort. Bernard Poulet nu spune însă o vorbă despre sursa, atît de bine informată, din care obținuse toate aceste detalii pe care le dă ca absolut certe. Sursa o aflăm – surpriză mare – abia acum, după 30 de ani.
Dar Bernard Poulet nu este singurul ziarist care dezvăluie, pe 31 august, adevărul despre răpirea lui Virgil Tănase. O face, chiar dacă mai sumar, și Dominique Jamet în ziarul său, Le Quotidien de Paris. Întâmplător, sau nu, Dominique Jamet este ziaristul care i-a pus președintelui Mitterrand întrebarea despre cazul lui Tănase la conferința de presă din 9 iunie – întrebare care are, și ea, povestea ei.
Al doilea deznodământ are loc în aceeași zi de 31 august, la ora 16. Este conferința de presă anunțată în pripă de conducerea revistei Actuel la sediul ei, ca reacție la apariția articolului din Le Matin. Senzațional este faptul că la această conferință de presă va participa, alături de reapărutul Virgil Tănase, și agentul secret român care trecuse de partea francezilor. Zeci de corespondenți, francezi și străini (“o busculadă de nedescris” – Le Parisien), se înghesuie în jurul mesei la care stau trei bărbați: Virgil Tănase, cît se poate de viu și nevătămat; lîngă el, un tip relativ tînăr, brunet, cu părul lung, barbă și ochelari – agentul secret român; și Paul Goma, despre care Poulet scria în Le Matin că și el ar fi trebuit să fie lichidat “la pachet” cu Virgil Tănase. Agentul se prezintă drept “Domnul Z”, și adaugă: “Sunt ofițer superior al serviciilor de informații române. Mă aflu în misiune în Franța de 8 ani… Cu șapte sau opt luni în urmă, mai exact în februarie, am primit ca misiune să-i fac să dispară pe domnul Tănase și pe domnul Goma. Acest ordin mi-a fost prezentat ca un ordin de misiune dat personal de domnul Ceaușescu”. Apoi, agentul Z precizează că a fost spion “din patriotism”, dar nu a putut concepe să devină un asasin în slujba lui Ceaușescu, motiv pentru care a trecut de partea serviciului francez de contrainformații și a dezvăluit totul.
Așa se confirmă că Ceaușescu ordonase efectiv un dublu asasinat: nu trebuia să dispară doar Virgil Tănase, cum se crezuse toată vara, ci trebuia să moară și Paul Goma. “Domnul Z” a explicat și cum ar fi trebuit să procedeze: știindu-se că Goma suferea de inimă, agentul fusese dotat cu o otravă specială care provoacă în câteva ore decesul cauzat aparent de o criză cardiacă, fără să lase urme în corpul victimei. Iar Z chiar a încercat otrăvirea lui Paul Goma, însă doar ca parte a unei înscenări puse la cale de DST pentru a convinge Securitatea – în caz că aceasta ar fi urmărit îndeaproape executarea misiunii – de fidelitatea agentului său. În ceea ce-l privește pe Virgil Tănase, Z avea mînă liberă privind modalitatea eliminării acestuia. Cu ajutorul DST-ului, agentul și-a convins șefii de la București că Tănase a fost răpit și ucis de mafioți plătiți (cu 10.000 de dolari din fondurile Securității). Diversiunea contraspionajului francez a reușit pe deplin. Ceaușescu și Securitatea sa au fost trași pe sfoară și demascați împreună cu metodele lor “de gansteri” (Le Monde). Un alt ziar se exprima ceva mai colocvial: “DST-ul i-a fraierit pe români”.
Liviu Tofan – A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj. Prefață de Andrei Muraru. Postfață de Liviu Turcu. Carte publicată și în ediție digitală.Volum apărut sub egida Institutului Român de Istorie Recentă și a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. În pregătire la Editura Polirom