Andra Rotaru s-a născut la 5 ianuarie 1980 în București. Este, în prezent, editor-coordonator la AgențiadeCarte.ro, administrator al Societății de Gestiune a Drepturilor de Autor OperaScrisă.ro și colaborator al mai multor reviste de cultură din țară. Volume publicate: Într-un pat sub cearșaful alb, Editura Vinea, 2005 (volum distins cu premiul Iustin Panța, Premiul Național „Mihai Eminescu” – Opera prima, premiul Asociației Scriitorilor din București, Premiul Național „Tudor Arghezi”; tradus în limba spaniolă cu titlul En una cama bajo la sábana blanca, Bassarai Ediciones, 2008); Ținuturile sudului, Editura Paralela 45, 2010; Lemur, Editura Cartea Românească, 2012. Poemele sale au fost incluse în numeroase antologii și traduse. Bursieră ArtistNe(s)t – Rețeaua Centrelor de Rezidență pentru Artiști, la Tescani, în 2010. Bursieră CEC Artslink în America (Portland și New York) în 2011.

– După admirabilul volum „Ținuturile sudului” (Editura Paralela 45, 2010), iată unul intitluat “Lemur” (Editura Cartea Românească, 2012). Al treilea. Ce sunt lemurienii? Ființe fabuloase? Fantasme?Voci ale spiritelor, ca în mitologia romană? Ai mai răspuns acum vreo jumătate de an acestei întrebări. Insist…

– Nu am văzut vreodată aceste vietăți în mediul lor natural, nici la vreo Grădină Zoologică. Dacă ar fi un volum autobiografic, întrebarea ar fi sunt eu un lemur? Iar cum adevărul poate fi întotdeauna privit printr-o lentilă deformatoare, iată, lemurii-lemurieni pot fi întrupați în tot ceea ce are legătură cu gestica, cu mișcarea, cu transformarea. De la voci, la senzațiile unor prezențe, de la contorsionările unor încheieturi, la zgomotul unor rotule frânte. Suntem nesiguri, uneori, și de imaginea noastră într-o oglindă. Ne recunoaștem sau nu, iar dacă anumite părți ale corpului sau detalii psihice ne-ar fi arătate trunchiat, ele s-ar potrivi și altora. Depinde de nivelul de serotonină pe care-l alocăm ludicului de fiecare zi…

Volumul a prins contur la Tescani, la Muzeul Național George Enescu – Secția „Dumitru și Alice Rosetti Tescanu”, în toamna lui 2010, unde am poposit pentru o lună, în cadrul unei rezidențe ArtistNe(s)t. Am stat pe un domeniu imens, într-o cabană de lemn, înconjurată de câmpuri și păduri. Fiecare dintre zgomotele specifice a trebuit să ia un chip, să fie integrat într-un fir logic. Și, chiar și așa, nu am reușit să prind decât frânturi din lumea care popula acel spațiu. Noaptea mă trezeam cu sute de vietăți pe mine, care îmi respirau în dreptul nărilor, apoi îmi adulmecau gleznele, pentru ca imediat să se retragă în bârnele de lemn ale cabanei. Nu le-am văzut chipul, doar le-am simțit. Iar zilele mi le petreceam în compania unor căței supradimensionați, a unor mânji care tânjeau după bomboane și alte dulciuri, a unor ființe care dispăreau pe măsură ce mă apropiam de ele. Pot să spun că niciodată nu am stat atât de mult cu ochii închiși, și nu am văzut niciodată o lumină mai puternică.

– Ai avut un model sau e pură inspirație?

– Am avut intuiții și stări, pentru a înțelege cine populează cu adevărat spațiul de la Tescani (în primă fază) și cu cine îmi împart viața în acea toamnă. Pe măsură ce mă luau prin surprindere întâmplările, pe atât de mult încercam să le dau o formă, să le păstrez. Atunci a luat naștere numele personajului, lemur, și am scris vreo 90 de pagini despre el, care se regăsesc acum în capitolul trei al volumului, pe o suprafață mult mai restrânsă.

O întâlnire excepțională în acea perioadă a fost cu Ana Cătălina Gubandru, performer și coregraf, al cărei spectacol – “LAMUR (the most beautiful I can)” – a fost un nod în tot ceea ce a însemnat parcursul meu ulterior și dorința de a explora o zonă necunoscută mie: coregrafia. Atunci când eu în lumea reală nu puteam să fac anumite lucruri simple sau să mă bucur de ceea ce era în jurul meu, o urmăream pe ea, într-o simbioză perfectă cu spațiile și animalele care ne înconjurau, un personaj în sine, cu care am rezonat. Ea a fost prima mea “lemuriță”.

Însă corpul efectiv al personajului l-am găsit în altă parte a lumii, așa cum îi și stă bine lemurului meu scindat. M-a influențat mult un coregraf întâlnit în America, Robert Tyree, cu care am discutat mult despre vocea lemurului despre care scriam, despre gestica unui animal, despre discurs și fir narativ într-un spectacol de dans. Ne trimiteam înregistrări: eu cu poemele scrise în română, pe care el le asculta și crea gesturi din sunetul vocii și poemelor mele.

– Ioan Es Pop spunea că poezia din acest volum „e cutremurare pură și nu permite tonurile moi și călduțe”. De ce o poezie atât de gravă la un poet atât de tânăr?

– Mi se pare că nu am făcut vreun compromis, iar de aici poate tonalitatea mea specifică. Am redat lumea în care am trăit o perioadă de timp, pe care am văzut-o și pe care am simțit-o. Otrava care s-a impregnat în lemur, dătătoare de viață sau toxică, am simțit-o fizic și psihic și eu. Depinde pe ce pui accentul atunci când citești: nu e nimic rău în a fi toxic pentru câteva momente, la fel cum, să fii prea optimist poate fi eronat în anumite situații. Gravitatea e bună, cine nu minte pe o tonalitate gravă și cu zâmbetul pe față? Trick or treat…

– Volumul „Lemur” a fost adaptat de coregraful american Robert Tyeree și spectacolul de dans a fost prezentat la Portland, Seattle, New York. Cum e să adaptezi pentru dans o poezie?

– Solicitant, intruziv, fascinant. Trebuie să ai acea luciditate rară pentru alegeri perfecte. Iar alegerile reușite sunt acelea care te lasă, după vizionarea unei mișcări (în cazul meu), cu tahicardie. Sau, în urma unei prime discuții, cu un nou proiect major și motivant (în cazul lui).

– Orice poezie se poate transforma în spectacol sau în cazul tău e ceva special?

– Nu știu, depinde care sunt întâlnirile dintre artiști: mari, medii, inexistente… Nu de multe ori, un proiect bun are o finalzare dezastruoasă sau mediocră datorită nepotrivirii sau alegerilor derizorii dintre actanți.

– După această carte ai primit, împreună cu Radu Vancu, premiul Tânărului poet al anului 2012. Simți că te obligă în vreun fel această recunoaștere?

– De când am început scrierea volumului nu am avut în vedere faptul că m-ar interesa altceva în afară de a reuși să creez mai multe finalități: o carte de poezie, de multe ori sfârșește (chiar dacă într-un mod excepțional, lăudată, apreciată epifanic etc.), prin a fi doar o carte. Care schimbă sau nu câte ceva în plan literar, care bucură câțiva oameni. Lemur are și o altă finalitate: dacă el cade în mâinile unor persoane care pot crea împreună cu el un tandem gestual, atunci miza a fost atinsă. Iar acest lucru s-a întâmplat deja, am întâlnit acea persoană extraordinară care i-a dat un corp fizic, coregraful american Robert Tyree. Pornind de la poeme, a recreat atmosfera în care doar un lemur poate trăi, a dat vocii o mișcare a întregului său corp, l-a eliberat.

Desigur, mă bucur pentru premiu, la fel cum m-am bucurat și pentru altele, însă acestea nu garantează o traiectorie, doar îți ațâță orgoliul un pic, te fac mai rău, mai plin de o umanitate uneori josnică. Ăsta este efectul, observat la atâția alți premianți cu coroniță. Lemurul dacă ar primi o coroniță din flori ar digera-o. Astfel, efectul ar fi pentru o foarte scurtă perioadă de timp. Și s-ar rezolva rapid partea cu orgoliile. Cine ar devora doar din orgoliu?

– La primirea premiului ai afirmat că „Lemur” „face parte dintr-un proiect mai mare, sper nu doar poetic”. Poți detalia?

– Înainte de a fi fost publicat volumul, a fost prezentat spectacolul de dans Lemur – un studiu în replică la vocile pe care personajul meu poetic le lua. Nu știam dacă toate experimentele mele și ale lui Robert Tyree vor duce într-o direcție sau mai multe, deși ne doream. S-ar fi putut opri totul doar la spectacolul lui de dans, cu același titlu, sau la volumul meu. Am avut norocul să ne completăm minunat și să funcționeze ceea ce inițial a fost doar o intuiție. În momentul întâlnirii mele cu Robert nici unul nu mai lucrase într-un binom “intermedia”. Ne-am asumat riscurile de rigoare, care au adus multă pasiune în domeniul fiecăruia.

Am și înregistrat un film de câteva minute, împreună cu un regizor, ca un fel de avanpremieră la spectacolul lui, folosind poeme, muzică, imagine, elemente definitorii pentru personajul lemur…

Câte ceva din corpul coregrafului este împrumutat personajului meu, multe secvențe și particularități din dansurile lui sunt recreate în poezia mea; am avut, pe lângă discuții, multe momente în care alegeam spectacole de dans pe care le vizionam și comentam împreună, pentru a găsi ceea ce ne apropie și ceea ce ne desparte în modul de a gândi sau simți.

Pe lângă spectacolul de dans, care momentan este prezentat doar în America, am mai multe planuri, pe care momentan nu vreau să le devoalez.

– Unde crezi că se află poezia românească, în comparație cu ce se scrie în lume?

– Nu știu decât că se scrie multă poezie în România, foarte bună, pentru toate gusturile. Există, din păcate, doar puțini traducători care pot reuși performanța de a o traduce bine, de a reuși să diferențieze, și în traducere, anumite locuri comune. Uneori, marele păcat al traducerilor este acela că reușesc să creeze scriitori seriali, scriitori care seamănă unii cu alții, deși în limba originară ei sunt diferiți.