– Stimată Andreea Nanu, să începem cu o întrebare aproape indiscretă: de unde ați apărut în literatura română?
– …Cred că cel mai onest ar fi să răspund că am apărut în literatura română… din Natură! Nu întâmplător am scris „natură” cu majusculă. Aș fi putut răspunde… din Cultură, de asemenea cu majusculă, dar nu ar fi fost adevărat din punct de vedere cronologic. Și cronologia are o importanță esențială atunci când vine vorba despre biografia unei idei sau devenirea culturală a unui om. Am înțeles acest lucru chiar în seara de 19 mai, când am lansat ultimul volum, al toamnei intitulate Timpul splendorii, din tetralogia AnoTimpurilor, și împlineam, în mijlocul prietenilor mei, 35 de ani. Toate aceste detalii fac parte din răspuns, ca preambul…
Am mai spus, și cu alte ocazii, cât de importantă și fericită a fost întâlnirea dintre Natură și Cultură în biografia mea personală și, mai ales, în devenirea mea ca scriitor. M-am născut și am crescut la țară, într-un sat numit Bogdănești, înconjurată de o natură, cel puțin pentru copilul care eram atunci, impresionantă, luxuriantă. O natură pe care am descoperit-o jucându-mă dar pe care am și învățat să o stăpânesc, laolaltă cu propria-mi fire….
Îmi amintesc că am învățat să citesc în iarbă, în grădina noastră, sub nuci.
Din clipa în care am înțeles că natura s-a lăsat tradusă în acele semne negre pe pagina albă, am descoperit un nou univers. Mi-am început activitatea scriitoricească, așa cum am mărturisit în Cartea cuvintelor chivot, în nuc, povestind diferite întâmplări copacului de pe dealul vecin. Învățasem să citesc pe la 5 ani dar nu și să scriu, abia la școală am reușit această performanță…
Apoi, firește, a venit vremea Culturii. Părinții mei aveau o bibliotecă mare din care citeam toată ziua – erau la școală, profesori, iar eu rămâneam singură, așteptându-i – … mai întâi volumele care-mi ajungeau la creștetul capului, apoi cele pe care, la propriu și la figurat, îmi erau mai dificil accesibile. Există o progresie și o ierarhie în cultură, ca și în natură. Cred în aceste ritmuri și ierarhii, într-o disciplină a parcursului. Mama mă conducea cu tact de maestru, începea povestea unui roman, apoi lăsa cartea deschisă pe undeva, știind că veneam din urmă și o devoram… Interbelicii români, mai ales Hortensia Papadat-Bengescu, m-au atras foarte mult. Apropierea făcută de Ana Blandiana mă onorează și, într-adevăr, mă recunosc în stilul acestei mari autoare, în pasiunea pentru urmărirea detaliului dar și nevoia de construcție, de arhitectură romanescă ce devine arhitectură interioară. Dar am citit cu egală emoție Anton Holban, Cella Serghi, Henriette Yvonne Stahl. Apoi noul roman francez. De Thomas Mann nu mă despart niciodată. Nu pot să stau câteva săptămâni fără să reiau Muntele vrăjit. Mă recunosc în întregime în Hans Castorp, dacă ar fi să mă identific cu un personaj literar.
…Am apărut în literatură și fiindcă, așa cum se întâmplă la nașterea unui suflet pe lume, am fost întâmpinată de oameni minunați, prieteni și critici valoroși care m-au citit și m-au îndemnat să scriu mai departe: Teodora Stanciu, Antoaneta Ralian, Ana Blandiana, Dan C. Mihăilescu, Alex. Ștefănescu, Christian Crăciun, Daniel Cristea-Enache, Irina Petraș… și din fericire, cercul se lărgește pe zi ce trece, prin cititorii mei.
– Ați reușit să publicați într-un timp record (aproximativ doi ani) o tetralogie ale cărei volume au, fiecare, cam cinci sute de pagini. Cum ați reușit? Sigur sunteți singura din generația dumneavoastră care începe un proiect de o asemenea anvergură și îl duce la capăt…
– Muncind. Scrisul este o muncă continuă, disciplinată, organizată. Dau trezirea personajelor mele în fiecare dimineață, ca la armată. Apoi le spun, ca la legiunea franceză: marche ou creve! Sună dur, dar o spun cu zâmbetul pe buze… În viața de toate zilele sunt funcționar și îmi place să îmi fac treaba bine. Același lucru le spun și personajelor mele când pornim la drumul unui roman: trebuie să ne facem treaba bine, să ducem la bun sfârșit o poveste pe care să o dăruim cititorilor. Cele care fac nazuri sunt lăsate la vatră… Pentru că, oricât de ciudat ar părea, personajele, din clipa în care se conturează, au o libertate a lor pe care trebuie să le-o respecți, chiar și aceea de a spune „nu”! Străbat, alături de personajele mele, un drum de multe ori arid, fără apă (un alt nume pentru inspirație!), dar trebuie să crezi în ceea ce scrii ca să ajungi la destinație. Cel mai greu e să-mi fac propriile personaje să creadă în ele, le încurajez chiar să-și impună voința în fața voinței mele, și așa ne luptăm, ca în scena dintre Iacob și Înger.
– Iacob și Îngerul, o scenă leitmotiv… tapiseria care leagă destinul Tauberilor, susținând și ritmul tetralogiei.
– Poate e un detaliu interesant: la tetralogia AnoTimpurilor, chiar am scris în ritmul anotimpurilor. Ziua cea mai albă a fost scris iarna, apoi Numele ei era Uitare în primăvara următoare, urmată de vara imaginată în Insula Melc, apoi toamna – aici am anticipat, fiindcă toamna lui 2016 nu a sosit încă! – în Timpul splendorii. Și pentru că am vrut să respect ritmul anotimpurilor, a trebuit să mă încadrez cu un roman în câteva luni… pare greu de crezut dar am simțit nevoia să fac acest lucru, așa cum cineva vrea să escaladeze un munte sau să călătorească în jurul pământului… Numai un lucru bine dus la capăt are șansa să dureze… Acum însă drumul acestor cărți depinde de continuarea călătoriei lor în imaginația celor care mă citesc, de primirea criticilor care consacră o ierarhie și, tocmai de aceea, au o răspundere enormă. Nu e ușor…
– Romanul care încheie ciclul se cheamă „Timpul splendorii”, e romanul unei insomnii. Cum ați ajuns la această idee? E doar povestea din istorie cu ambasadorul rus?
– Muzica are un rol important în romanele mele. Face parte, dacă vreți, din instrumentele mele de scris. Înainte de a începe un roman, aleg imaginea de pe copertă și muzica, adică îmi stabilesc, într-un fel, destinația. Apoi începe cursa lungă cu cuvintele. Un romancier, spre deosebire de un poet, e vrând-nevrând alergător de cursă lungă, i se cere un efort de durată… Apoi… îmi place Bach! În copilărie am luat lecții de pian, dar nu am putut continua, trebuia să străbat un drum lung prin zăpadă, iarna, până la singura familie care, în mod miraculos la noi în sat, avea un pian… unul vechi, din timpul războiului… De atunci am aflat că există Variațiunile Goldberg care m-au urmărit până când am început să scriu despre ele. Le cunoșteam povestea: contele Keyserling îi cere lui Bach să-i compună o muzică liniștită pentru a-i calma insomniile. În acest punct, povestea contelui se leagă, într-un fel, de a mea; toamna e un anotimp care-mi provoacă insomnii. Timpul se scurtează, lumina zilelor alunecă nostalgic în crepuscul. Adevărat, toamna rămâne, prin abundența culorilor și a roadelor, un anotimp al splendorii, dar e o splendoare specială, prevestitoare de sfârșit, de trecere pe un alt tărâm, de încheiere a unui ciclu, al anotimpurilor dar și al vârstelor umane. Cred că, pentru fiecare dintre noi, aceste realități provoacă insomnii. Așa că am ascultat, precum contele din poveste, Variațiunile Goldberg, descoperind în ele o frumusețe calmă, consolatoare. Dar tot Variațiunile mi-au descoperit și cealaltă fațetă a simbolurilor din Ziua cea mai albă, romanul iernii care deschide tetralogia AnoTimpurilor. Lucrurile par să se repete, dar nu sunt niciodată la fel. Natura, ca și Variațiunile lui Bach, ne învață să distingem nuanțele subtile care dau polifonia vieții. Spre exemplu, păunii colorați cu ochi de rubin și cozi de jad ce străjuiesc venerabila casă a Tauberilor sunt acum albi, insomniaci, ca în tabloul pictorului belgian De Nunques… și așa am început să scriu… sfidând insomnia!
– Să deducem de aici că e un jurnal al propriilor insomnii?
– Timpul splendorii e o împletitură de insomnii, de vise lucide, de alunecări onirice în timp, un soi de broderie fină pe memorie… Romanul stă sub semnul insomniei, al vindecării memoriei prin muzică. Fiecare personaj are o insomnie a lui: Goldberg (prigoana evreiască), Bach (sărăcia, dorința de a împlini ceva măreț în muzică), Maximilian (insomniile berlineze, legate de tot ce a lăsat în urmă în România, războiul, închisorile comuniste, dragostea pierdută pentru Ester), Maxim (privirea Letiției care continuă să-l urmărească, tabloul care se degradează până la descompunerea finală anunțând moartea unei lumi), Iacob (tranziția tulbure pe care o trăiește, dorința de a pleca din țară, iubirea pentru Olga Ollănescu), insomnia lui Ferrucio Busoni, ca liant muzical. De fapt, filoanele istorico-politice sunt traduse muzical.
– S-a spus că personajele dumneavoastră sunt mistuite de dorința de a trăi polifonic. Cum se explică?
– Așa trăiesc eu, viața mea, cel puțin cea interioară, e polifonică. Avem, fiecare, o Arie, un fir conducător, o aspirație călăuzitoare. O dorință care ne macină, provocându-ne, cum spuneam, insomnii… Trăind, descoperim melodii secundare, adăugăm la Aria vieții variațiuni mai simple sau baroce. Iacob, tânărul erou al acestui bildungsroman, descoperă polifonia vieții exersând Bach. Este o polifonie care ține de viața interioară a personajelor, dar și o polifonie a construcției romanești; Variațiunile compuse de Bach sunt reluate două secole mai târziu de compozitorul Ferruccio Busoni, pentru a fi reinterpretate, în contemporaneitate, de Iacob Tauber. Veți descoperi, așadar, o polifonie a muzicii dar și o polifonie a destinelor, toate întrețesute într-o imensă tapiserie, un văl aruncat peste epoci, orașe, experiențe umane diverse… Aceasta înseamnă polifonia…
– Pe de altă parte, toate personajele vorbesc la fel, niciunul nu e caracterizat prin vorbire. Ați urmărit un anume efect?
– Și poate, tocmai din acest motiv, al existenței lor polifonice, personajele par că „vorbesc la fel”. În Timpul splendorii, ideea de polifonie, de armonizare a vocilor, a primat în fața ideii de destin individual, de individualitate așa cum o înțelegem azi. Personajele par că vorbesc adesea în aforisme, în sentințe, asemănându-se mai degrabă glasurilor ce strigă în pustie, ca într-un cor antic, dacă vreți. Nu mi-am propus acest efect, pur și simplu adevărul personajelor a cerut de la mine acest mod de lucru. Ca regulă generală, nu urmăresc ceea ce numim în literatură, sau în artă, „efecte”. Pornesc de la observarea atentă a realității. Prefer mai degrabă să scriu, decât să de-scriu realitatea prin procedee. Există riscul de a cădea în artificial… Ceea ce ne înconjoară e mai important decât ficțiunea. Se spune că viața bate filmul. La fel, cred că autenticul vieții trebuie să bată literatura, discursul, procedeul, oricât de tentant ar fi obținerea unui anumit efect. Scriitura trebuie să fie, din punctul meu de vedere, jurnalul de bord al unei vieți, martorul existenței. Și efectele apar oricum, odată cu imaginația celui care citește. Această libertate a cititorului nu trebuie sufocată cu adăugiri secundare.
Vorbirea „la fel” a personajelor se explică și prin faptul că ele nu alunecă niciodată în infra-limbaj, în derizoriu. Cred că un personaj, pentru a fi convingător, trebuie să aibă capacitatea, inclusiv prin limbaj, de a purta pe umeri o poveste-parabolă, să rostească lumea într-un grai universal, în care să ne recunoaștem fiecare dintre noi, dar și umanitatea pe care o împărtășim.
– Sunt în cărțile dumneavoastră o seamă de co-incidențe, adică salturi peste timp, rupturi de epoci. Credeți în ele?
– Co-incidențele despre care mă întrebați sunt atent analizate de Christian Crăciun în prefața romanului, intitulată sugestiv „Legătura Bach”… drept raze care cad în același punct, la distanță de ani, uneori de secole. Co-incidențe pe care le-am descoperit și în muzica lui Bach. Auzim adeseori exclamația „ce coincidență”, avem impresia că lucrurile se repetă, că asistăm într-un fel ca martori la spectacolul propriei vieți care ni se întâmplă, fără ca noi să fim întrebați. Documentându-mă pentru Timpul splendorii… am descoperit multe despre timp. Există o corespondență între timpul fizic, tempo-ul muzical și durata interioară a propriilor experiențe… Timpul rămâne personajul meu preferat. Scena emblematică a luptei lui Iacob cu Îngerul, zodia sub care se desfășoară destinul Tauberilor, e de fapt lupta omului cu timpul, cu acea instanță superioară pe care, dacă o va învinge, își va câștiga identitatea, numele. De multe ori, acest timp care ne luptă, ne strivește. Dar Dumnezeu ne-a dat o armă imbatabilă: puterea de a crea!
Am ales Variațiunile ca fundal și pentru că, prin structura lor muzicală, sugerează co-incidența! Mă ajută să cred în posibilitatea întoarcerii, în continuitate, în posibilitatea armonizării propriei existențe cu a celorlalți. Așa cum spuneam mai devreme, cred că existența este în întregime polifonică. Altfel, orice solo, oricât de impresionant, își pierde forța, coerența, nu durează în timp. Dovadă stă faptul că omul contemporan simte dureros ruptura, dezrădăcinarea, ritmul sincopat al cotidianului… Momentele privilegiate în care descoperim că există co-incidențe ne reconfortează, ne dă încrederea că putem reînnoda un fir pe care-l credeam iremediabil rupt…
– Și, în Timpul splendorii, firul nu se rupe niciodată?
– Nu… nici chiar atunci când personajele alunecă în vis. Există o continuitate între noapte și zi, între lumină și obscuritate, între luciditate și insomnie, între experiențele personajelor care se continuă unele pe altele, deși colorate subtil de contextele istorice atât de diferite în care trăiesc… De fapt, dacă ne gândim bine, asta e miza poveștii… asta a urmărit Bach în Variațiuni… Mergând pe firul structurii muzicale, Timpul splendorii începe cu Aria, pe fundalul „Lumii noi”, al Americii anilor 1906, continuă apoi cu un Canon în care se aud „vocile lumii de ieri”, culminând cu o Aria da capo, în care se strecoară „șoaptele viitorului”. Și sper că firul va continua să sporească, cu fiecare cititor…
Va urma