“Fiecare dintre noi este iubirea vietii cuiva”, crede Max Tivoli, personaj aflat la granita omenescului cu monstruosul (si poate, de aceea, cu atat mai uman), victima a unei cumplite dispute cu timpul. Exista insa vreo fiinta omeneasca care poate iubi monstrul?
Max se naste cu infatisarea unui batran de 70 de ani; creste apoi impotriva timpului, imbatranind spiritual pe masura ce, an de an, trupul ii intinereste. Ca o piesa in trei acte, romanul urmareste cele trei mari intalniri ale lui Max cu femeia pe care o iubeste: de la batranul indragostit de o fetita, ca un aparent – desi mult mai duios – Humbert Humbert, la barbatul in floarea varstei
care ii devine sot, pana la baietelul ratacit aflat in cautarea unei mame.
Andrew Sean Greer (n. 1970) este una dintre cele mai talentate voci ale tinerei generatii de scriitori americani contemporani. Confesiunile lui Max Tivoli, romanul care l-a consacrat in 2004, este in curs de aparitie in colectia Raftul Denisei, la Editura Humanitas, in traducerea Iuliei Gorzo.
Nu exista nume pentru ceea ce sunt. Doctorii nu ma inteleg; celulele mele se zvarcolesc pe cai gresite, se divid si-si striga rasunator ignoranta. Dar eu cred despre mine ca sufar de pe urma unui blestem stravechi. Cel pe care Hamlet l-a aruncat asupra lui Polonius inainte sa-l strapunga pe batran ca pe un balon.
Blestemul de a merge inapoi, asemenea crabului.
Caci chiar si acum cand scriu, arat ca un baiat de doisprezece ani. La aproape saizeci de ani, am nisip in pantalonii scurti si cozorocul sepcii mi-e plin de noroi. Am zambetul proaspat ca miezul unui mar. Si totusi odinioara eram un barbat frumos, de douazeci si doi de ani, purtand arma si masca de gaze. Si inainte de asta, un barbat de treizeci de ani, care incerca sa-si gaseasca iubita in timpul unui cutremur. Si unul muncit la patruzeci de ani, ingrozit la cincizeci si batran, tot mai batran, pe masura ce ne apropiem de nasterea mea (…).
Un monstru, un copil adus de spiridusi; ceva atat de strain de rasa umana incat stateam in strada si uram fiecare barbat indragostit, fiecare vaduva cu valuri lungi, fiecare copil tarat la plimbare de un caine iubitor. Beat de gin, am injurat si am scuipat trecatorii care ma luau drept opusul a ceea ce eram pe dinauntru – un adult cand eram copil, un copil acum, cand am ajuns un mos. De atunci am invatat ce e mila si ii compatimesc oarecum pe trecatori, caci eu, mai mult decat oricine, stiu prin cate mai au de trecut.
M-am nascut la San Francisco, in septembrie 1871. Mama se tragea dintr-o familie bogata din Carolina, crescuta in elegantul South Park, menit la inceput nobilimii sudiste, dar, dupa pierderea razboiului, deschis oricui era suficient de bogat sa dea o cina cu stridii. Pe atunci, ceea ce-i diferentia pe oamenii din orasul meu nu mai erau banii – argila argintiu-albastrie de Comstock transformase prea multi cersetori in grasani bogati -, asa ca societatea s-a impartit in doua clase: boierii si minerii. Mama venea din prima, iar tata – din mizeria celeilalte.
Nu e de mirare ca, atunci cand s-au intalnit in piscina hotelului Del Monte, privindu-se unul pe altul prin plasa fina care separa sexele, s-au indragostit. S-au intalnit din nou chiar in aceeasi noapte, pe balcon, departe de insotitoarele ei, si mi s-a spus ca mama era imbracata dupa ultima moda de la Paris: un carabus viu, cu aripi irizate, era prins de rochia ei cu un lant aurit.
– O sa te sarut, i-a soptit tata, tremurand de iubire. Carabusul, verde cu luciri metalice, a tulit-o pe umarul ei gol, incercand sa zboare.
– Chiar am s-o fac, am sa te sarut chiar acum, insistase el, dar nu facuse nici o miscare, asa ca ea il luase de favoriti si-i condusese buzele spre ale ei. Carabusul scapase din lesa si ii aterizase in par. Inima ei explodase.
De-a lungul toamnei anului 1870, danezul si debutanta s-au intalnit in taina, cautand in noul Golden Gate Park locuri ascunse unde sa se sarute si sa se descopere pe bajbaite, in timp ce bizonii din apropiere mugeau in tarcurile lor. Dar, ca o vita cataratoare, dorinta trebuie sa duca undeva sau sa se vestejeasca, asa ca iata unde a dus: la detonarea de la Blossom Rock. In oras a fost sarbatoare, iar mama s-a furisat cumva de langa bunica, lasand in urma South Park ca sa-si intalneasca iubitul danez, pe Asgar al ei, si sa priveasca marele eveniment. Avea sa fie cea mai mare explozie din istoria orasului – dinamitarea de la Blossom Rock, un vad din Golden Gate care zdrobea carene de o suta de ani – si, in timp ce pescarii optimisti se pregateau pentru ceea ce socoteau ca va fi prada secolului, savantii pesimisti avertizau ca va veni marele “val de pamant”, care se va rostogoli de-a lungul continentului, pogorandu-si furia asupra tuturor constructiilor inaltate; norodul ar trebui sa fuga si sa se puna la adapost. Dar norodul a fugit? Doar pana pe dealurile cele mai inalte, ca sa vada mai bine sfarsitul lumii.
Asa ca parintii mei s-au pomenit printre miile de oameni de pe Telegraph Hill si, temandu-se ca vor fi recunoscuti, s-au refugiat in vechea statie de heliograf, ca sa ramana singuri. Mi-o inchipui pe mama, in rochia ei roz de matase, asezata in vechiul scaun al operatorului, apasand cu degetele geamul si desenand un oval in praful ferestrei. De acolo vedea multimea, in vesminte de lana neagra, cu capetele indreptate spre mare. Chiar in clipa in care a simtit degetele tatalui meu pe dantela rochiei ei, i-a zarit pe baietii cei mici aruncand cu scoici in cele mai inalte jobene ale importantei adunari.
– Dragostea mea, i-a soptit iubitul, desfacandu-i randurile de nasturi. Ea nu s-a intors sa primeasca sarutarile lui, dar pielea i s-a infiorat de atingeri. Fusese rareori goala in afara zilei in care se nascuse, nu se dezbracase nici macar in baie, ci purtase mereu o camasa de noapte lunga in apa calduta.
Pe cand cel care avea sa-mi fie tata o dezvelea ca pe o stridie rara, ea si palpita ca o stridie, infiorata si inlacrimata nu doar de iubire – “mine dyr, mine dyr”, soptea el – , dar si de usurare pentru ceea ce avea sa piarda.
La 1:28, dinspre Alcatraz s-a auzit un foc de avertizare si chiar in aceasta clipa mama si-a pierdut oficial fecioria. Un icnet scurt in aerul rece, o lucire a placutelor heliografului din incapere, si tatal meu isi lipise buzele de urechea ei, soptindu-i lucruri in care nu avea cum sa creada si pe care nimeni, in afara de un parinte manios, nu l-ar fi fortat sa le respecte. Mama era tacuta, privindu-i in continuare pe baietii care strigau afara, dincolo de fereastra murdara. Multimea era agitata, dar entuziasta. Iar mama – cine stie ce simt mamele cand viitorii tati le poseda pentru prima oara?
Si apoi – la 2:05 fix (s-a tinut bine tanarul si nerabdatorul meu tata) – iubitul ei si-a strigat extazul, pe cand un bubuit puternic umplea cerul. In dreapta ei, pe fereastra, i s-a infatisat o extraordinara imagine a fecioriei sale pierdute: o coloana de apa cu diametrul de peste saizeci de metri, neagra ca lignitul, inaltandu-se in aerul inghetat al Golden Gate. In varf pluteau bucati mari ale faramitatei Blossom Rock, aparand in ochii tuturor ca pumnul victorios al unui titan izbind in nori. Atat de masiv, atat de amenintator. Lumea din jurul ei urla atat de tare incat strigatele barbatului abia se auzira. Vapoarele fluierau; armele se descarcau cu sutele spre ceruri. Coloana intunecata s-a pravalit inapoi in apa si apoi, cu rasuflarea taiata de uimire, vazu cum o alta coloana se ridica in aer – tocmai cand gemetele iubitului ei se inaltau inca o data -, prabusindu-se apoi intr-un clocot negru, in mari suvoaie de apa care au biciuit toate barcile pescaresti din larg.
Tanarul s-a linistit in sfarsit, mormaind ceva strain, extatic, cu buzele lipite de umarul ei.
– Da, dragostea mea, i-a raspuns ea si pentru prima oara si-a intors privirea spre barbat.
El gangurea ca un prunc la sanul ei. Ea i-a atins aurul fierbinte din par, iar el a scancit, in timp ce mainile puternice i se miscau spasmodic in spuma dantelei ei rupte. Precum carabusul stralucitor din noaptea primului lor sarut, el zacea inlantuit si fericit pe umarul ei. In acea clipa ea s-a pierdut putin, amintindu-si de fetele din vecini care facusera aceeasi greseala si apoi disparusera. Intelegea din suspinele iubitului ei cat de putin se gandea el la viitor.
Si undeva in harjoana si nelinistea postcoitala, undeva in valurile din ce in ce mai blande ale intunecatului Golden Gate, pe cand bucati de piatra cadeau prin apa de culoarea funinginei ca sa-si gaseasca odihna eterna in strafunduri, undeva in amaraciunea tanguitoare a potlogarilor si pescarilor care nu gasisera prada sperata, undeva in ovatiile, salvele si fluieraturile gloatelor ce-si iesisera din minti si-si azvarleau in sus palariile, undeva in mijlocul acestei grotesti serenade, am fost zamislit.
Ar trebui sa ofer o explicatie pentru masca pe care o port. Nu pot sa ma justific spunand, pur si simplu, ca ma dau drept un baiat de doisprezece ani pentru simplul motiv ca asa arat, dar asta este adevarul. Sunt marunt si pistruiat si singuratic; am pantalonii scurti peticiti si broaste in fiecare buzunar. Doar un observator atent ar putea baga de seama ca am prea multe cicatrici sterse pentru un copil de doisprezece ani, o cautatura prea aspra si ca uneori imi mangai barbia neteda de parca as avea barba. Dar nimeni nu se uita atat de atent. Stiu ca pare greu de crezut, insa lumea e pe de-a-ntregul incredintata ca sunt chiar ceea ce pretind si nu doar pentru ca joc atat de bine, dupa toti anii astia ingrozitori, ci pentru ca nimeni nu observa baieteii imbracati saracacios. Ne pierdem pur si simplu in colb.
In ochii tuturor oamenilor din orasul asta, sunt orfan. Daca dam crezare zvonurilor locale, mi-am pierdut tatal acum aproape doua luni, l-am pierdut in ceata primavaratica a lacului si am ramas complet singur. Stateam in casa unui baiat din oras si mama lui m-a tinut numai din milostenie. Baiatul erai tu, Sammy, nestiutorul meu complice. Femeia aceea era mama ta, doamna Ramsey, o artista locala. De atunci traiesc aici.
Aha, acum ma recunosti, nu-i asa, Sammy?
Totusi, ca sa-mi pastrez masca, trebuie sa merg la scoala in fiecare zi si sa asist la ore natangi. Astazi, de pilda, am avut geografia Americii, la care ni s-au spus tot soiul de minciuni, printre care si ca in California (statul meu natal) ar exista toate tipurile de relief. A trebuit sa-mi musc cela mai bun creion pe care il aveam ca sa nu vorbesc.
De ce ma dau drept un baiat? De ce nu intru pur si simplu in oras, ca orice pitic diform, calare pe un elefant de circ? De ce nu port palaria si haina botita a batranului care sunt de fapt? Din doua motive. Primul, pe care o sa-l explic curand, este Regula. Al doilea, draga Sammy, esti tu. Am avut destul timp sa chibzuiesc cum sa te gasesc, cum sa-mi fac loc in viata ta, cum sa ma strecor in patul de deasupra ta si sa ascult scheunatul de catelandru al viselor tale.
Mi s-a spus ca prima persoana care mi-a inteles boala nu a fost defel un doctor, ci servitoarea noastra, Mary. Mult a mai fost luata in ras Mary la noi in casa – bunicii ii placea sa le povesteasca musafirilor ca, obisnuita fiind cu scarile fermelor, sarmana fetiscana inca mai cobora scarile cu spatele -, dar adevarul este ca era o fata fragila si nevrozata, predispusa la crize de gelozie si lacrimi si la chicoteli din orice lingusire sau lauda, un fruct copt pe care orice barbat dibaci il putea culege. Si, ca in orice balada irlandeza, a calcat stramb. Eram inca un copil cand Mary a fost alungata – si chiar a fost alungata, caci iubitul fara nume a lasat-o doar cu un prunc nascut mort, un medalion in forma de spin si o fagaduiala incalcata. Fata care i-a luat locul ii semana izbitor – roscovana, simpluta Maggie -, iar numele lui Mary n-a mai fost pomenit niciodata decat de tata, cand isi savura trabucul intre barbati, si atunci pe un anume ton cu subinteles. Asa ca Mary a fost stearsa din catastifele din South Park Avenue, numarul 90.
Dar s-a intors dupa cativa ani, a intrat pe usa din spate si a ajuns in antreul de sus inainte ca bunica sa bage de seama.
– Mary! a exclamat batrana, strangandu-si in pumn brosa cu piatra neagra.
– Doamna Arnold, eu…
– Cum ai intrat aici?
Nu mai arata ca o femeie tanara. Chipul ii era inca atragator, dar avea duritatea fructului necopt, iar ochii ei, care inainte umblau prin camera ca niste catelusi, fusesera prinsi in lesa si dresati de nevoile strazii. Avea haine bune, poate putin cam tipatoare, dar la o privire mai atenta se vedea cat sunt de decolorate, de parca le-ar fi purtat si spalat zilnic. Avea mainile brazdate de funinginea orasului, de cenusa cernuta de fabrici. Pe atunci, toate femeile cumsecade purtau manusi – si de ce? Pentru ca lumea era mizerabila. Dar Mary nu avea manusi si iat-o acum, luptand impotriva mizeriei, dar fara sa mai fie servitoare; asta era limpede. Mary decazuse.
A zambit cum n-ar fi putut zambi niciodata pe vremea cand locuia la noi.
– John mi-a deschis. Vorbea despre John Chinezul, cum ii spuneam noi bucatarului. Nu e mare lucru, doar o…
– Imi pare rau, Mary, a raspuns bunica manioasa, dar cum ti-ai asternut…
Si-a lansat in obisnuitul ei discurs despre asternuturi si destin, insa tocmai atunci doica ma aduse din camera mamei, pentru vizita de dimineata. Desi aveam aproape trei ani, doica ma mai purta inca in brate. Judecand dupa putinele fotografii cu mine din acele vremuri, eram in stadiul cel mai hidos si invelit din cap pana in picioare in dantela, cand am vazut-o pe Mary. Fiind tinut numai in odaile de sus, rareori imi era dat sa vad pe altcineva in afara de bunica, mama si doica. Probabil ca am tipat de bucurie.
– O, ia uita-te la el! a exclamat Mary, spre groaza bunicii. Batrana si-a intins bratul spre coridor ca s-o opreasca, dar Mary s-a indreptat catre mine si mi-a atins chipul stafidit. Mai sa fie, a spus ea, uluita, intorcandu-se apoi spre bunica. Seamana cu taica al meu si i-a cazut tot parul alb!
Bunica a inlemnit.
– Mary, trebuie sa-ti cer sa te explici.
– Conita, intinereste.
Bunica a fost cea care m-a crescut. S-a ocupat sa fiu hranit si ingrijit, a deschis ferestrele ca sa intre aburul rece al orasului, care, spera ea, avea sa ma vindece. Mama mi-a spus mai tarziu ca batrana i-a interzis sa intre in camera mea pentru ca era convinsa ca as fi fost un motiv de mahnire si ca peste o luna aveam sa fiu doar o piatra de mormant, ca atatia alti copii, dar imi place sa cred ca bunica m-a pastrat pentru sine in camera aia inalta si goala, pentru ca era singura si spera sa ma poata iubi putin: ultimul batran din viata ei.
Bunica era o femeie stranie si pentru mine e doar o amintire palida, dar am iubit-o. Imi placea sa ma uit la nasul ei ca de cauciuc si la perdeaua de vase de sange ce se intindea invapaiata dinspre el de-a lungul obrajilor; imi placea boneta ei ciudata, de dantela, Regina, si felul in care panglicile ei bine stranse ii taiau gusa bogata, lasandu-i dungi rozalii dupa ce si-o scotea. O iubeam pentru ca era singura mea tovarasa si pentru ca ajungem sa-i iubim pe cei ce ne stau alaturi.
Pun ramasag ca ati facut calculele. Cat de mult poate trai un baiat care se naste in 1871 si pare de saptezeci de ani? Saptezeci de ani, fireste. Si daca, la fel ca bunica mea, ati fi stat deasupra leaganului meu si ati fi insirat perlele colierului ca pe un abac, ati fi luat cifra asta si ati fi ajuns la urmatoarea concluzie evidenta: anul mortii mele. Asta a facut si bunica, stand in fata ferestrei deschise, infasurata in blanurile ei si studiind trupul acela care gangurea scurgandu-se din leagan, cu pielea calda si zbarcita ca un pudding.
Dupa ce bunica a calculat data, a adus-o pe mama in camera si i-a poruncit sa se achite de o misiune atat de extravaganta incat sarmana mama a icnit cu putina putere care ii mai ramasese in urma stransorii corsetului. V-ati putea inchipui ca era o misiune data in numele unui print dintr-un basm; aproape ca v-ar veni a crede ca batrana ma iubea mai mult decat orice pe lume si ca adunase aceste cifre ca pe niste paturi calduroase cu care sa ma inveleasca in zilele viforoase ale copilariei mele. De fapt insa, ea il iubea pe Dumnezeu. La fel ca surorile Fox in conacul lor vantos, asculta bataile duhului Sau in carcasa lemnoasa a trupului meu. Asa ca pandantivul de aur pe care a pus mesterii sa-l modeleze cu cheltuiala mare nu era pentru mine; era pentru El, ca sa-l arate, asa cum atarna la gatul meu hidos, ca nu fusese oarba; ca in cele din urma Il vazuse.
Am plans cand a fost ingropata. Nu mi s-a dat voie sa merg la inmormantare, dar imi amintesc foarte clar trasura ce a tras in fata casei si familia mea, in picioare la intrarea din fata, drapata din cap pana-n picioare, infasurata in valuri negre. Mama s-a aplecat ca sa-mi spuna ca eu nu voi veni cu ei si mi-a dat, ca sa ma consoleze, batista ei tivita cu negru, uda de lacrimi. Tata mi-a facut cu mana si a luat-o pe dupa umeri in timp ce se departau, iar eu am scapat din bratele doicii ca sa ma sui pe scaunul turcesc si sa-mi lipesc fata de geam. Am sters geamul cu batista mamei, curatandu-l de funingine, si am privit plangand cum se indepartau. Caii erau gatiti; trasurile pareau lacuite si slefuite. Procesiunea a ocolit incet ulmii din South Park si a disparut in spatele ferestrei incetosate, continuandu-si drumul, asa cum se intampla mereu cu toate lucrurile, fara mine.
Totusi, am pastrat pandantivul. Am pierdut toate lucrurile pe care le-am iubit – au fost vandute, furate sau arse -, dar zgarda asta stralucitoare, pe care am urat-o toata viata, a ramas lipita de mine. Ingerii te parasesc; diavolii iti sunt tovarasi de nadejde. Aici, pe pagina asta, am facut o schita. Daca va amintiti data cu care incepe acest jurnal, vedeti cu ochii vostri ce soarta mi-a gravat bunica in aur:
1941
V-am povestit despre nasterea mea si despre moartea mea neindoielnica. In sfarsit, e timpul pentru viata mea.
Scrisul mi-a fost intrerupt de un baiat. Tu erai, Sammy.
Ai venit spre mine in iuresul tau obisnuit, facand zgomot cat zece baieti la un loc, si te-ai oprit chiar langa mine, in nisipul trist al acestei curti de scoala. In copaci flecareau pasari sau fetite. Sapca ta obisnuita, de vanzator de ziare, cazuse intr-un tufis unde mai tarziu vei fi trimis s-o cauti de cicalitorul de serviciu, dar in clipa aceea parul iti flutura liber in vant, rasucindu-se si scanteind ca fulgerul unei idei salvatoare; pantalonii tai scurti, fara curea, erau trasi pana sus; sosetele aveau elasticul plesnit si iti cazusera pe glezne; vesta, pantalonii, camasa, toate lucrurile tale erau tavalite prin praf asa cum o chifla e tavalita prin unt si ai venit in fata mea mai viu, fara doar si poate, decat am fost eu vreodata.
– Vrei sa facem un meci?
– Pot sa fiu secund? am intrebat.
– Avem nevoie de un fundas dreapta.
– Aha.
– Poti sa joci? ai intrebat, deja nerabdator.
– Nu, am spus. Scriu. Uite, scrie si tu ceva, am adaugat, rupand o foaie din carnetel, ceva pentru mama ta. La care tu ai chicotit ca o fata si ai sters-o, pentru ca esti o maimuta, Sammy, esti o maimuta care se apropie in patru labe si tipa si iar tipa, dar cand cineva intinde mana spre tine, sari in copac, urland. De fapt, cand intind eu mana spre tine. Caci eu sunt o imitatie de baiat, o facatura si, ca un animal la vanatoare, tu mirosi adevarul, iar sangele tau se infioara in fata unei fiare puturoase, oricat de mult ar semana cu un baiat, asa ca astazi fugi de langa mine spre un grup de baieti care s-au luat la tranta si care zac acum, sleiti de puteri si ametiti, intr-un nor de praf.
S-o lasam pe altadata. Babornita a aparut la usa, tipand furioasa. Trebuie sa ascund aceste pagini pentru mai tarziu; ma asteapta scoala.
Povestea vietii mele incepe cu adevarat cu Alice, cand diformitatea mea era in cel mai groaznic stadiu, dar ca sa intelegeti ce-i cu Alice si de ce aveam atata nevoie sa ma indragostesc, trebuie sa ascultati istoria cu Woodward’s Gardens si cu Hughie. Dar mai intai trebuie sa intelegeti Regula.
S-a intamplat intr-o seara de iarna, nu mult dupa moartea bunicii. M-am trezit in pufaitul lampii cu gaz din camera mea si, cand magia ei palpaitoare a inceput sa lumineze, i-am vazut pe parintii mei stand langa pat in hainele lor cele mai elegante, fosnind de matase si apret. Nu stiu ce li se intamplase in seara aceea, la ce tragedie fusesera martori sau in fata carui hipnotizator faimos isi marturisisera necazul, dar aveau o expresie de ucigasi pocaiti care-si cheama victima intr-o sedinta de spiritism si, in timp ce tata rasucea cheita lampii ca sa-mi umple camera de lumina trandafirie si miros amar, mama a ingenuncheat langa fata mea obosita si mi-a spus Regula. Nu mi-a dat nici o explicatie, ci a repetat-o pur si simplu, ca sa-mi dau seama ca invatam o lectie si ca nu era un vis; arunca o vraja si, daca eu eram un fiu ascultator, aveam s-o las sa-si teasa cercul vrajit. Tata statea langa lampa, cu ochi inchisi intr-o expresie de groaza evlavioasa. Apoi am adormit si nu-mi aduc aminte altceva. Regula mi-a dictat toate actiunile, de-a lungul intregii mele vieti. Mi-a permis sa masor toate marile hotarari pe calapodul simplitatii ei si m-a condus, prin urmare, mai departe decat as fi putut ajunge vreodata, din orasul meu natal pana la cutia rece cu nisip in care imi afund acum picioarele goale.
“Fii ceea ce cred ei ca esti”, mi-a soptit mama in seara aceea, cu cate o lacrima in coltul fiecarui ochi. “Fii ceea ce cred ei ca esti. Fii ceea ce cred ei ca esti.”
Fragment din romanul Confesiunile lui Max Tivoli, in curs de aparitie la Editura Humanitas. Traducere de Iulia Gorzo.