Aurangzeb striga furios la maimute, care strigara si ele la el.
Aurangzeb facu gesturi agresive, iar maimutele il imitara. Sari in sus, sa vada daca putea sa prinda pe vreuna din ele, dar maimutele sarira si ele.
Incepu sa arunce cu pietre in copac, dar primi in schimb o ploaie de mango azvarlite de maimute.
“La naiba! Acum n-o sa-mi mai recapat niciodata palariile!” striga el. Furios, isi arunca propria palarie pe pamant, si imaginati-va surpriza lui cand toate maimutele au facut la fel. Aurangzeb a adunat repede toate palariile si a pornit din nou la drum.
In urmatorul oras in care a ajuns si-a spus povestea, si “Cum le-a pacalit Aurangzeb pe maimute” a devenit curand o legenda bine cunoscuta in zona si a fost transmisa din tata in fiu. Acest lucru era foarte demoralizant pentru comunitatea maimutelor.
Cincizeci de ani mai tarziu, tanarul Habib, nepotul faimosului vanzator de palarii Aurangzeb, lucra tot in afacerea familiei. El mergea pe urmele bunicului sau, vizitand chiar aceleasi orase.
Intr-o dupa-amiaza, dupa un drum lung, se simti obosit si, vazand un frumos mangotier, isi puse sacul cu palarii langa el si se intinse la umbra sa doarma putin.
Cand se trezi, dupa cateva ore, descoperi ca palariile disparusera. Injura putin, apoi, privind in sus, vazu un grup de maimute toate cu palarii pe cap. O clipa se simti pierdut, dar apoi isi aminti povestea lui Aurangzeb.
“O sa ma distrez putin cu maimutele astea proaste”, isi zise el.
Habib fluiera la maimute, care fluierara si ele. Dadu din maini, se trase de urechi si dansa, iar maimutele repetara fiecare gest. Isi sufla nasul si auzi zgomotul mai multor nasuri suflate.
Vazand cat de bine mergeau lucrurile, isi arunca palaria pe pamant si astepta ca maimutele sa faca la fel.
O maimuta cobori din pom, lua palaria lui Habib, se duse la el, il batu pe umar si zise: “Te credeai singurul in stare sa invete de la cei mai batrani?”
Toate animalele rasera si dadura din cap, pentru ca maimutei ii placea sa spuna ca era la fel de inteligenta ca oricare animal si foarte apropiata de rasa oamenilor, pe care ii considera descendentii ei.
– E o poveste excelenta, spuse un magar, dar eu am una si mai buna, care i s-a intamplat unui stramos de-al meu.
Intr-o zi un magar dadu peste o padure virgina pe care trebuia s-o traverseze pentru a se intoarce pe campul lui. Merse distrat, bucurandu-se de natura din jur, croind o poteca serpuita, plina de cotituri, care urca un deal, apoi cobora o vale.
A doua zi, un caine trecu pe acolo si folosi aceeasi poteca pentru a traversa padurea. Apoi fu randul unui cerb, conducator de turma, care, vazand ca exista deja o poteca, isi conduse tovarasii de-a lungul ei.
Mai tarziu, au inceput sa foloseasca si oamenii poteca: veneau si plecau, cotind ba la dreapta, ba la stanga, fiind nevoiti sa se aplece ca sa evite obstacolele, tot timpul plangandu-se si injurand – si pe buna dreptate. Dar nu s-au deranjat sa faca alta, pur si simplu au urmat poteca aleasa de magarul cel contemplativ si, dupa aceea, de caine si de cerb.
Cu atata circulatie, poteca s-a transformat curand intr-un drumeag pe care se tarau biete fiinte omenesti incarcate din greu, nevoite sa strabata in trei ore o distanta care, daca n-ar fi urmat poteca croita de magar, ar fi putut fi acoperita cu usurinta in treizeci de minute.