In mijlocul Africii, animalele s-au asezat sa priveasca apusul soarelui si, ca de obicei, sa discute relatia lor cu fiintele omenesti.
– Ma intristeaza atat de mult felul cum ii trateaza pe fratii mei cand ii prind, spuse elefantul. Dresorii de circ il despart imediat pe pui de mama lui si il priponesc cu o franghie foarte groasa de un tarus bine fixat in pamant. Puiul de elefant incearca intruna sa se elibereze, dar pur si simplu nu are putere. Dupa un an, tarusul si franghia inca mai sunt de ajuns pentru a-l tine captiv pe micul elefant; el tot mai incearca sa se elibereze, dar in zadar. In acest moment, el incepe sa creada ca franghia va fi intotdeauna prea puternica, asa ca pana la urma renunta. Apoi, cand ajunge adult, dresorul il poate lega numai cu o ata subtire legata de o coada de matura, iar elefantul nu va face nici o incercare de a se elibera.
– Asta nu-i foarte trist, zise rinocerul, la fel fac si cu copiii lor. Cand sunt mici, le spun ca realitatea este mai puternica decat visele lor copilaresti; in felul acesta, cand cresc, nici macar nu mai incearca sa-si infaptuiasca visele. Ar trebui sa invete de la girafa. Adeseori m-am intrebat cum se face ca girafele au reusit de atatea ori sa scape de lei si apoi, intr-o zi, am vazut o girafa nascand; facea asta stand in picioare, asa ca primul lucru pe care l-a experimentat girafa nou-nascuta a fost o cadere de la aproape doi metri. Inca ametit, puiul incerca sa se tina pe cele patru picioare, dar atunci mama a facut ceva foarte ciudat: i-a dat puiului un branci usor, si acesta s-a prabusit. A incercat din nou sa se ridice, dar a fost trantit din nou. Acest proces a fost repetat de mai multe ori, pana cand, in cele din urma, girafa nou-nascuta s-a ridicat cum a putut in picioare si a luat-o la fuga. Girafa mama a parut foarte fericita, si atunci am inteles ce se petrecea: ca sa supravietuiasca atacurilor, prima lectie pe care trebuie s-o invete o girafa este sa se ridice repede in picioare.
Maimuta, considerata intelectualul grupului, remarca:
– Asta imi aduce aminte de un comentariu pe care l-am auzit odata la un arab. Privind grupul de turisti epuizati pe care ii condusese intr-o excursie lunga, i-a spus celuilalt ghid: “Uneori, ca sa dai o lectie valoroasa, trebuie sa fii un pic dur.” In cele din urma, turistii au fost chiar multumiti sa descopere ca reusisera sa mearga dincolo de ceea ce-si imaginau ca le erau limitele.
Maimuta facu o pauza, ca sa permita acestui comentariu filozofic sa patrunda in constiinta ascultatorilor. Apoi continua:
– Pe de alta parte, oamenii nu sunt intotdeauna atat de inteligenti cat cred ei. O sa va spun o poveste care circula prin comunitatea noatra acum cativa ani.
A fost o data ca niciodata un tanar, tot arab, pe nume Aurangzeb, a carui slujba era sa calatoreasca din oras in oras si sa vanda palarii. Intr-o dupa-amiaza de vara, Aurangzeb traversa un camp mare, monoton, cand, simtindu-se obosit, hotari sa traga un pui de somn. Gasi un mangotier, isi puse sacul plin de palarii pe jos langa el, se intinse la umbra racoroasa aruncata de copac si adormi.
Cand se trezi, vazu ca toate plariile disparusera. “O, nu!” isi spuse el. “Ai fi zis, cu toti bogatasii astia din jur, ca nimeni nu se va obosi sa fure marfa mea saracacioasa.”
Uitandu-se in sus, el vazu insa ca pomul era plin de maimute, toate cu palarii pe cap.