Ciuntești un munte și escavezi 5 milioane de metri cubi de rocă. Trântești un colos industrial, și angajezi mii de muncitori care să lucreze pentru el. Investiție de un miliard de dolari și…zero rezultate. Așa se prezintă cel mai mare eșec al Epocii de Aur – Termocentrala Anina, locul unde soții Ceaușescu visau să scoată curent din piatră seacă. După aproape două decenii de împotmoliri, urmările se traduc în drame sociale.

România, un cartier fantomă, în vârful unei coline. Cațiva copii bat mingea între blocuri neterminate. Un bătrân îi privește de la geam, dintr-o sărăcie lucie. E unul dintre puținii locatari, în cea mai mare colonie muncitorească din România, acum moartă social.

La nici 2 km distanță, un alt bătrân urcă cu greu un versant. La 83 de ani, vrea să vadă cu ochii lui unul dintre cele mai importante proiecte industriale ale Epocii de Aur, un șantier megalomanic pe care el l-a condus în anii 80. Astăzi are în față doar dezastru. “S-a ales praful!” spune el. Praful de acum era pe atunci poleiala unei Epoci de Aur în care soții Ceaușescu construiau proiecte marețe în care-și oglindeau vanitatea. Termocentrala Anina, unul din proiectele lor de suflet, nu a funcțioat deși a înghițit peste un miliard de dolari.

Mii de oameni au fost aduși aici din toată țara în ceea ce avea să fie cel mai mare eșec comunist. Contruirea mastodontului a început în 1976. Contructori din toată țara veneau aici să aducă un vibrant omagiu strălucitului arhitect al patriei, Nicolae Ceaușescu care anunță construcții epocale.  La fel de epocal avea să fie acest eșec. În 1988 a fost închis, după 8400 de ore de funcționare chinuită. Comuniștii și-au dorit să ardă PIATRA și să scoată energie electrică. Ideea li s-a părut atât de genială încat plănuiau să o exporte peste graniță și să facă bani. Au pornit la drum fără multe studii prealabile și au aprobat investiții uriașe fără să iși pună prea multe întrebări despre reușita proiectului care s-a dovedit în cele din urmă un eșec total.

Termocentrala Anina era în anii 70 exemplul tipic al oazei de bunăstare cladită pe picioare de lut. De la început au pornit cu stângul: studiile de fezabilitate au fost întocmite în grabă. Nu a existat o analiză clară dacă roca din zonă chiar ia foc sau cât de costisitor va fi să ajute arderea ei cu alte materiale. În plus, în momentul în care proiectanții au realiazat că lucuruile scârțâie nu au avut curajul să anunțe că proiectul va fi un dezastru. Un monstru metalic ce dădea bine în fotografii, așezat lângă un zăcământ de sisturi bituminoase, ca să muște din roci pentru a produce energie electrică. Exemplul strălucit de acțiune revoluționară ce călăuzea munca fiilor și fiicelor patriei masați cu miile la Anina pentru a desăvârși gândirea creatoare a întâiul arhitect al țării. 

5 milioane de metri cubi de stânci escavate de pomană și o conductă de gaze montată în timp record pe o distanță de 45 de km, prin munți. Realizări? O gaură de peste un miliard de dolari la bugetul țării. Într-o vreme în care nimeni nu contoriza pierderile, dar o țară întreagă strângea cureaua.

În 1973, inginerul Romeo Zbarcea lucra la Institutul de Proiectări Energetice București și a fost detașat în Caraș, să contureze viitoarea ctitorie. Azi, la 86 de ani, iși aduce aminte bine cum a avut loc nașterea Termocentralei. “Ideea a venit de sus. S-a descoperit acest zăcământ de șist bituminos, și din momentul acela au început cerințele. S-a cerut de la început să se facă 3 grupuri, de 330 Megawați.

Și de aici au început și pretențiile.”

Ministrul român al Energiei de la acea vreme, Nicolae Mănescu, susține că Zona Carașului nu a fost aleasă întâmplător. “Geologii știau că există aici niște șisturi, aceste șisturi nu erau însă studiate din punct de vedere ale caracteristicilor de producere a energiei electrice.”

Șisturile bituminoase sunt roci dure, prin care în urma cu sute de milioane de ani a trecut petrol. Teoretic, prin macinarea și arderea lor în amestec cu cărbune, păcură ori gaz, poate fi obținută energie electrică. Era o premieră pentru România și o provocare.

Întâiul arhitect ar țării avea nevoie de o reconfirmare a valorii lui creatoare.

Avea un zăcământ, ce era de făcut cu el? Și ca niciodată până atunci, Comitetul Central era dispus să se avânte într-o risipă uriașă de bani, pe un teren necunoscut. Dacă alții puteau, de ce n-ar fi putut și soții Ceaușescu din a căror inspirată gândire, geografia României contemporane s-a înnobilat cu ample și epocale construcții, titra presa vremii care însă ne-au costat vreo 9 miliarde de lei la vremea aceea – aproape jumătate din investiția făcută la Casa Poporului. 

În 1971 soții Ceaușescu ajung în Statele Unite. Au văzut acolo un proiect similar. Serviciile secrete, oamenii lui Pacepa, ar fi venit cu informații extrem de prețioase, dar nu complete. La un an după vizita în America, soții Ceaușescu ajung și în China. Au aflat ca poporul chinez deține zăcăminte uriașe de șisturi bituminoase pe o insulă, dar nu aveau tehnologia cu care să le valorifice. Au americanii și vor chinezii, deci suntem interesați, iși spuneau cei din fruntea țării. Elena Ceaușescu, în calitate de sefș a Institutului de Cercetare, își dorea ca România să vânda în Orient metoda de producere de energie din șisturi.

“Elena Ceaușescu a fost cu ideea, spune Romeo Zbarcea. Elena Ceaușescu a cerut să se facă o vizită la Anina. Se aștepta ca rezultatele să fie extrem de importante.”

În urmă cu 25 de ani, ambițiile creatoare ale celui mai iubit fiu erau depășite doar de prima doamnă, Elena Ceaușescu. Specialiștii aveau puține cunoștințe în domeniu, dar aveau directive să scoată curent din piatră seacă. Proiectul a mers însă din rău în mai rău și activitatea în Termocentrală s-a rezumat la două decenii de poticniri și bâlbe. „Marile realizări” nu se vedeau de la București.

Inițial Termocentrala figura în proiect la Bradisor, lângă Oravița, la 9 km de zăcământul de la Anina, unde începea exploatarea. La ambele șantiere au fost angajați din start aproape 2 mii de mineri și muncitori.

E aproape miezul nopții și la Anina, într-un bloc mizer din colonia Termocentralei, e lumină la un singur apartament. Îi găsim pe unii dintre cei care în urmă cu aproape 40 de ani începeau șantirele în zonă. O fostă locuință de la parter e astăzi un bar modest. Se vând băuturi alcoolice, pâine și ulei. Consumația, pe datorie. Patron este Gheorghe Panduru, fost angajat la întreprinderea care a construit termocentrala. “În 78 am venit aici – spune Gheorghe Panduru, fost angajat. Și uite că tot aici am rămas. Așa se zvonea că dacă asta reușea să meargă bine, făceau la chinezi, nu știu câte dinastea cu șisturile.”

Aici oamenii sunt bogați doar…în amintiri, deși cândva locul era un El Dorado. În urma cu 37 de ani, angajații Termocentralei trăiau pe picior mare.”Se câștigau bani, atunci aveam, iți spun eu, prin 86, 87, aveam 10, 12, 13 mii cum erau banii. 13 mii salariu pe lună” – spune Gheorghe Panduru.

Era super, tinerii muncitori de la Anina câștigau de 4 ori cât un medic de la Timișoara sau București. Erau bucuroși că statul are nevoie de ei, iar șantierul înainta îndrăzneț.

Bâlbele nenumărate care aveau să urmeze aduceau bani în buzunarele muncitorilor, nu și curent în rețeaua natională de energie. Milioane de ore suplimentare și sporuri de care angajații se bucurau, într-o cooperativă a muncii în zadar.

Pentru șeful de proiect erau mulți ani de compromis.

Comitetul Central ia în 76 o decizie surprinzătoare – schimbarea amplasamentului termocentralei. De la Oravița, chiar pe zăcământul de șist, din munte, la Anina. Și dacă la Oravița puteau ajunge ușor pe căile ferate cărbuni din Yugoslavia si păcură din Libia, noul amplasament era izolat. Se baza doar pe minele de cărbune din Caraș – insuficiente, deși nimeni n-a spus asta decât prea târziu.

Mutarea amplasamentului e rezultatul voinței Elenei Ceaușescu: s-a opus importurilor, țara să se bazeze doar pe resurse interne. Și așa s-a facut. La Anina se schimbau toate datele problemei. Șantierul și-a triplat costurile, și a întârziat cu încă 5 ani. Proiectanții au ascultat orbește. Oficial se lăudau în documentarele vremii cu escavările din munte, nu și cu producerea de energie electircă.

Nimeni nu a pus la București problema carburantului insuficient la arderea șisturilor, și a început noul proiect. S-au escavat 5 milioane metri cubi de rocă, s-a tras apă la 500 de metri înalțime pentru proiect, și …ca la orice treabă românească, abia la sfârșit responsabilii și-au dat seama că au o mare problemă.  “Noi nu aveam unde pune cenușa.” Așa a apărut o nouă cheltuială – turnul de  220 de metri, cel mai înalt din România, ridicat special foarte sus ca să disperseze cenușa pe o distanță cât mai mare și să nu îngroape uzina. Rocile ardeau fără să producă energie pentru că în amestecul din cazane lipseau cărbunii. “Știți cât cărbune se scotea la Anina? Cam 200 de tone pe zi. Ori noi cu un cazan, ardeam cam 16 mii de tone de șist pe zi. Adică era o nimica toată…”

Toți cei care se ocupau de proiect au tăcut mâlc ani în șir, deși uzina nu funcționa cum trebuie. Nimeni nu semnala probleme, au continuat și angajările. A fost extinsă cu câteva blocuri colonia cu barăci de lângă termocentrală.

Colonia a fost neâncăpătoare pentru colosul industrial și așa în anii 80 începe la 3 km distanță de barăci, construcția de la zero a unui întreg cartier. Numit Orașul Nou, vecin cu munții într-un peisaj de invidiat, deasupra Aninei. Aproape 100 de blocuri erau populate cu tineri din Moldova, Oltenia și Maramureș.

Acum Orașul Nou e un cartier fantomă. Elanul muncitoresc a fost înlocuit cu lupta pentru supraviețuire.

În astfel de blocuri sunt ocupate locuințele de la parter și cel mult cele de la etajul 1. Pe care oamenii le-au cumpărat de la primărie. La un preț mare pentru această zonă, dar foarte mic față de alte orașe din țară. Un apartament de 2 camere, o mie de euro.

Un zid al sărăciei ține acest cartier rupt de restul civiilizației. E uimitor că aici locuiau familii întregi. Lipsa locurilor de muncă i-a scos din aceste blocuri. Au plecat cu tot. Și cu tocurile de la uși și ferestre. E un tablou sinistru, seamană cu un gulag siberian. Un steag în vânt și strigătele copiilor care se întorc de la școală te lămuresc că e vorba totuși, de un oraș românesc.

Pe cât de frig și urât e în blocuri, pe atât de calzi și primitori sunt localnicii.

Nea Cojocea este unul din primii locatari în Orașul Nou. Ne-a primit în apartamentul său modest. Locuiește cu o fiică și cei 4 copii ai acesteia. Toți trăiesc din pensia lui.

Când Laurențiu, băiatul mai mare, se naștea în 2003, Termocentrala s-a vândut la fier vechi. Atunci din blocuri plecau ultimii muncitori. Cu tot cu chiuvete și calorifere, iar tocăria au pus-o pe foc cei rămași.

Dumitru Spătaru e fostul colonel al unitații militare de lângă Termocentrală. El este excepția în fața valului de plecări din cartier. “Blocurile astea sunt terminate pe jumătate. Și jumătate sunt într-o fază avansată de finisare. Chiar ăsta a fost ultimul bloc în care nu s-au pus doar căzile. Dar încolo, tot a fost pus. Deci pe partea dreaptă, cum veniți până aici, totul a fost pus, parchet, gresie faianță. Și s-a luat tot din ele? Da, da.” S-a obișnuit aici, unde locuiește din 1993, după ce s-a mutat de la Reșița. Are pensie mică, dar cine mai stă ca el, în 16 blocuri. Într-o perioadă a crescut vaci, și capre, pe care le ținea într-un bloc vecin, la parter. De un an are probleme mari de vedere și nu se mai poate ocupa de animale, așa ca le-a vândut. Coboarî odatî pe sîptămână în Anina, de unde își face cumpărături. De plecat definitiv din cartierul fantomă, nici nu vrea să audă.

Nicolae Ceaușescu afirma într-un discurs că proiectul Anina “corespunde pe deplin, așteptării și încrederii poporului!” Nu e suficient cărbunele, nu-i nimic, aducem păcură – și-au zis responsabilii proiectului. Alt carburant, al circ penibil.

“S-a adus păcură pe o țeavă până aici la noi la centrală cu stație de pompare – precizează Romeo Zbarcea. Dar nu faceam față, îngheța, nu puteam să o mai pompam.”

Îngheța păcura, era vremea pentru o nouă soluție. O nouă risipă de resurse umane și financiare. Special pentru termocentrală, a fost adus gaz tocmai de la Resița. O conductă de peste 45 de km, prin munte și montată pe alocuri cu elicopterul. O lucrare care a fost terminată în doar 3 luni. Era considerat în acea perioadî un record absolut. Asta pentru a înțelege cât de important este proiectul de aici.

Din bâlbă în bâlbă s-a ajuns la 8 mii de muncitori în loc de 2 mii estimați inițial. Mulți și …degeaba. Inevitabilul era amânat.

Soția inginerului Romeo Zbarcea spune că bărbatul ei speră la o minune, doar avusese succes cu Complexurile de la Turceni și Rovinari, pe care le proiectase anterior. “Asta era proiectul de suflet, țin minte că eram la o petrecere cu niște prieteni și unul din ei zice “Termocentrala n-o să meargă”. Ș șiu căs-a suparat îgrozitor, ceea ce el nu se supăa pe nimeni, dar atunci așa l-a revoltat că cineva a spus că n-o să meargă lucrarea. Si n-a crezut până în ultima secundă că este un eșec!”

Centrala a fost pusă oficial în funcțiune în 1984. Risipa uriașă a fost oprită abia patru ani mai tarziu – în toamna lui ’88, când motorul de la generatorul turbinei s-a defectat și a fost trimis la reparat la București. N-avea să se mai întoarcă niciodată, pentru că după revoluție, a fost trimis la Rovinari.

Unitatea a rămas în conservare până în 2003, fiind devalizată de la un an la altul. S-au evaporat 130 de mii de tone de fier. “Sunt țări care nu produc atâta fier cu industria lor”, afirmă Romeo Zbarcea.

Zona Termocentralei este astăzi în proces de ecologizare. Locul poate găzdui centrale eoliene. Fosta uzină oferă un platou uriaș până la care urcă rețeaua de înaltă tensiune. Țeava de gaze s-a vândut în toamnă, s-a și tăiat. Stația de gaze nici nu mai este. Conducta s-a vândut la un preț bun, a luat-o o firmă a vândut-o în Austria.

Singurul lucru bun de pe urma tehnologizării zonei, a fost abandonat.

Nici orașul Anina, nici Oravița nu au alimentare cu gaze. Culmea e că până în 2011, au avut la câțiva km de ele, aproape 20 de ani, o conductă. Și mai uimitor este că la Anina, primarii au câștigat alegerile promițând introducerea gazului în oraș, și chiar au tras rețeaua pe străzi, până la casele oamenilor. Nu odată, ci de 2 ori. Municipalitatea a plătit două firme și a dat speranțe deșarte localnicilor.

La primăria Anina este evitat subiectul, pe motiv că acum e o nouă conducere, care nu are nimic de a face cu administrațiile anterioare.

În 2003 centrala a fost vândută unei firme din Constanța, specializată pe colectarea și exportul de fier vechi. Cele mai înalte clădiri și turnul au fost puse la pământ abia în 2009.

Iar în 2013, în zona Termocentralei se vorbește de un alt potențial din cu totul alt domeniu. “E foarte greu să găsești în Europa puncte atât de bogat fosilifere – spune Mihai Popa, conferențiar la Universitatea din București. Fosilele sunt expuse în mod ideal.”  Mihai Popa e profesor la catedra de Paleontologie. Studiază din 1991 zona Aninei, unde și-a dat și doctoratul. Spune că locul e unic în Europa, fiind un tezaur paleontologic, plin cu fosile – floră și faună, de peste 200 de milioane de ani.

Fosile foarte, foarte bine conservate. Tot aici se găsesc fosile marine, vârful muntelui era în Jurassic malul unei mări. În prezent Mihai Popa cere autorităților județene ca zona să devină parc paleontologic și rezervație. Speră că această pustietate va atrage mulți cercetători și turiști din toată lumea. Alt plan în stil românesc – vrem să vină străinii dar nu le oferim condiții.

Pe câtă sărăcie și dezastru e acum în aceste locuri, e uimitor cât de bogat era în infrastructură Carașul montan, la începutul secolului XX. Cei 8500 de km pătrați ai județului Caraș-Severin au făcut parte din fostul domeniu al Coroanei Austriece. Imperiul a găsit aici importante resurse minerale, amenajând exploatări miniere pentru aur, argint, cupru, cărbune, plus resursele forestiere. Locul, de la Oravița la Herculane, era inclus înainte de 1900 în turismul balnear internațional, cu sanatorii și stațiuni de tratament unde venea și prințesa Sissy de Austria. Proiectul Termocentralei comuniste părea că va readuce o parte din faima Carașului Montan. Doar parea.

Oamenii nu au curent nici pentru un bec, într-un loc care ar fi trebuit să alimenteze cu energie electrică tot Vestul României.

Inginerul proiectant Romeo Zbarcea locuiește în prezent cu soția într-un apartament din București – în 2004 i-a fost conferit de catre președintele țării ordinul de cavaler, pentru merite deosebite în domeniul energetic.

Fostul director Traistă s-a retras la Oravița, unde primește o pensie de 3800 de lei pe lună. Fostul ministru Nicolae Mănescu este tot pensionar, în capitală. Nu a vizitat după revoluție, cartierele fantomă de la Anina.

Exista un loc în România unde tavalugul industrializării excesive s-a împotmolit. Munții Carașului ascund multe comori dar și un veritabil muzeu al eșecului din Epoca de Aur. Un versant ciuntit, o uzină în colaps, o colonie și un cartier cu zeci de blocuri în ruină conturează o viziune greșită. La Anina moșternirea comunistă a lăsat răni adânci și ruginite. E rezultatul mândriei de a scoate curent din piatră seacă.

Reportaj difuzat de Protv în emisiunea „România, te iubesc!” din 24 februarie 2013