Ce nu ne omoară nu ne face mai puternici, ci ne cruță tocmai pentru că suntem mai puternici decât alții. Și asta pentru că stresul ne aduce cunoaștere (și cunoașterea ne aduce stres). Lumea nu are nevoie de reguli detaliate, nici de o guvernare strictă, ci trebuie să lăsată să evolueze natural. Taleb inventariază în Antifragil fenomenele asociate cu succesul natural, autentic: incertitudinea, variabilitatea, cunoașterea imperfectă, incompletă, șansa, volatilitatea, dezordinea, necunoscutul, aleatoriul, factorul de stres, erorile fertile și imposibilitatea de a prezice consecințele. Într-un stil seducător prin bogăția informației și subtilitatea interpretărilor, autorul urmărește efectele antifragilității în diverse domenii, de la politică, economie și medicină până la educație și arhitectură.
Nassim Nicholas Taleb și-a dedicat viața studierii incertitudinii și probabilității, construind trei cariere în jurul acestui interes: de afacerist, eseist pe teme filosofice și cercetător academic.
Este Profesor Emerit de Ingineria Riscului la Institutul Politehnic al New York University, dar își petrece cea mai mare parte din timp studiind (în condiții de izolare strictă) ori cutreierând ca flaneur prin întreaga lume. A predat în universități de prestigiu (Sorbona, Oxford, London Business School) și a deținut poziții importante în instituții precum Fondul Monetar Internațional (consilier științific) și Forumul Economic Mondial de la Davos. Cărțile sale au fost publicate în peste 30 de limbi.
Activitatea în lumea finanțelor i-a adus experiența și detașarea necesare pentru a aborda fenomenul predicțiilor economice (și nu numai) cu maximă precauție. Convins că tot ceea ce este viu e guvernat de aleatoriu, Taleb consideră că instituțiile umane (administrațiile centrale și locale, sistemele educativ și sanitar etc.) trebuie să accepte întâmplarea, eroarea, norocul, riscul, opacitatea ca fiind condiții naturale, deci perfect acceptabile, pentru orice tip de discurs și de conduită.
El urmărește antifragilitatea în politică, economie, educație, medicină, inginerie, matematică și în multe alte domenii, combinând datele oferite de științe cu înțelepciunea populară, dar și cu reflecțiile filosofice și artistice din culturile mediteraneene.
Taleb crede că ceremonialismul corupe cunoașterea, transformând-o într-un sport cu spectatori, așa încât a încetat să mai accepte premii, diplome onorifice și distincții academice.
Prolog
I. CUM SĂ IUBIM VÂNTUL
Vântul stinge lumânarea, dar intensifică focul.
La fel stau lucrurile și cu aleatoriul, cu incertitudinea, cu haosul: vrei să le folosești, nu să te ferești de ele. Vrei să fii focul și îți dorești să bată vântul. Iată cum îmi rezum atitudinea, deloc sfioasă, pe care o am față de aleatoriu și incertitudine.
Nu vrem doar să supraviețuim pur și simplu în fața incertitudinii, să scăpăm de ea ca prin urechile acului. Vrem să supraviețuim în fața incertitudinii și, pe deasupra – asemenea unora dintre cei mai duri și bătăioși stoici romani –, să avem ultimul cuvânt. Problema este cum să domesticim, ba chiar să dominăm și să cucerim nevăzutul, opacul și inexplicabilul.
Cum?
II. ANTIFRAGILUL
Unele lucruri trag foloase de pe urma șocurilor; înfloresc și cresc când sunt expuse la volatilitate, la aleatoriu, dezordine și factori de stres și iubesc aventura, riscul și incertitudinea. Și totuși, în ciuda ubicuității fenomenului, nu există un termen pentru a desemna antonimul exact al lui „fragil”. Hai să-i zicem „antifragil”.
Antifragilitatea înseamnă mai mult decât rezistență sau robustețe. Rezistentul face față șocurilor și rămâne același; antifragilul devine mai bun. Această proprietate se află în spatele tuturor lucrurilor care s-au schimbat pe parcursul timpului: evoluție, cultură, idei, revoluții, sisteme politice, inovație tehnologică, succes cultural și economic, supraviețuire colectivă, rețete bune (cum ar fi supa de pui sau un biftec tartar cu un strop de coniac), ridicarea orașelor, sistemele juridice, pădurile ecuatoriale, rezistența bacteriilor și chiar și existența noastră ca specie pe această planetă. Tot antifragilitatea este aceea care determină granița dintre ceea ce este viu și organic (sau complex), să zicem corpul uman, și ceea ce este inert, obiectele, cum ar fi capsatorul de pe biroul tău.
Antifragilul iubește aleatoriul și incertitudinea, ceea ce înseamnă și că îi plac erorile, un anumit tip de erori, iar acest aspect este unul fundamental. Antifragilitatea are proprietatea singulară de a ne permite să-i facem față necunoscutului, să facem lucruri fără să le înțelegem – și încă să le facem și bine. Îngăduiți-mi să fiu mai agresiv: mulțumită antifragilității, suntem mult mai buni la făcut lucruri decât la gândit. Aș prefera să fiu bătut în cap și antifragil decât să fiu extraordinar de deștept și fragil, indiferent de context.
Este ușor să vedem lucrurile din jurul nostru ca pe un indicator al factorilor de stres și al volatilității: sistemele economice, spiritul, corpul, nutriția (diabetul și multe boli moderne similare par să fie asociate cu absența unui anumit nivel de aleatoriu din hrană și cu lipsa factorului stresant al foamei ocazionale). Există chiar și contracte financiare care sunt antifragile: acelea concepute explicit astfel încât să aibă de câștigat de pe urma volatilității pieței.
Antifragilitatea ne ajută să înțelegem mai bine fragilitatea, cam în același fel în care nu putem să ne ameliorăm sănătatea fără să reducem nivelul de boală ori să ne sporim bogăția fără să reducem pierderile. Antifragilitatea și fragilitatea sunt ca niște indicatori pe o linie gradată.
Non-predicția
Dacă pricepem mecanismele antifragilității, putem construi un ghid sistematic și cuprinzător pentru procesul luării de decizii non-predictive în condiții de incertitudine în afaceri, politică, medicină și în viață în general, adică oriunde precumpănește necunoscutul, în orice situație marcată de aleatoriu, imprevizibilitate, opacitate sau înțelegere incompletă a lucrurilor.
Este mult mai ușor să ne dăm seama dacă ceva este fragil decât să estimăm ocurența unei întâmplări care l-ar putea avaria. Fragilitatea poate fi măsurată; riscul nu este măsurabil (cu excepția cazinourilor sau oamenilor care se cred „experți în calculul riscurilor”). Avem în această idee o soluție pentru ceea ce am numit „problema Lebedei Negre”, adică imposibilitatea de a calcula riscurile unor evenimente semnificative rare și de a le prognoza apariția. Sensibilitatea la daunele provocate de volatilitate este ușor de depistat, mai ușor decât prevederea întâmplării care ar putea cauza dauna. Așa că îți propun inversarea abordărilor curente pe care le avem despre predicție, pronostic și managementul riscului.
În cele ce urmează, îți propun câteva reguli pentru a te deplasa de la fragil spre antifragil în orice domeniu sau sferă de aplicare, prin reducerea fragilității sau prin valorificarea antifragilității. Aproape întotdeauna putem detecta antifragilitatea (și fragilitatea) folosind un test simplu de asimetrie: tot ceea ce obține mai multe avantaje decât dezavantaje de pe urma evenimentelor aleatorii (ori a anumitor șocuri) este antifragil; inversul este fragil.
Privarea de antifragilitate
Este crucial să înțelegem că, dacă antifragilitatea este proprietatea tuturor acelor sisteme naturale (și complexe) care au supraviețuit, atunci privarea acestor sisteme de volatilitate, aleatoriu și factori de stres le va fi dăunătoare. Acestea vor deveni mai slabe, vor muri sau vor sări în aer. Ne-am tot fragilizat economia, sănătatea, viața politică, educația, aproape totul, suprimând aleatoriul și volatilitatea. Exact așa cum o lună petrecută în pat (de preferință, cu o versiune neprescurtată a romanului Război și pace și cu acces la toate cele optzeci și șase de episoade din Clanul Soprano) duce la atrofierea mușchilor, la fel și sistemele complexe sunt slăbite, chiar ucise atunci când sunt private de factorii de stres. Mare parte din lumea noastră modernă și structurată ne-a vătămat cu strategii implementate de sus în jos și cu născociri (pe care în această carte le voi numi „iluzii de Harvard-sovietic”) care tocmai asta fac: insultă antifragilitatea sistemelor.
Iată tragedia modernității: la fel ca în cazul părinților nevrotici excesiv de protectivi, adeseori aceia care încearcă să ne ajute ne fac cel mai mare rău.
În timp ce tot ceea ce merge de sus în jos fragilizează și blochează antifragilitatea și creșterea, ceea ce pornește de jos în sus înflorește când este supus la cantități adecvate de stres și dezordine. Însuși procesul descoperirii (sau al inovației ori al progresului tehnologic) depinde mai mult de cârpăceala antifragilă, de asumarea riscului agresiv, decât de educația formală.
Avantaje pe spinarea altora
Și așa ajungem la cel mai mare factor fragilizator din societate (și cea mai mare sursă de crize), și anume evitarea riscului de „a ne pune pielea în joc”. Unii dintre noi devenim antifragili pe spinarea altora, obținând avantaje (sau câștiguri) din volatilitate, variații și dezordine și expunându-i pe ceilalți la riscurile neplăcute ale pierderilor ori daunei. Și această antifragilitate cu prețul fragilității altora este ascunsă. Dată fiind orbirea față de antifragilitate de care suferă cercurile intelectuale de tip Harvard-sovietic, această asimetrie este arareori identificată și, până acum, nu a fost niciodată analizată. Mai mult, așa cum am descoperit pe parcursul crizei financiare care a debutat în 2008, aceste riscuri explozive pentru alții sunt camuflate cu ușurință din cauza creșterii în complexitate a instituțiilor moderne și a chestiunilor politice. În timp ce în trecut persoanele cu rang și statut social erau singurele care își asumau riscuri, care suportau consecințele negative pentru acțiunile lor – iar aceia care făceau asta de dragul altora erau eroi –, astăzi se petrece exact contrariul. Asistăm la ascensiunea unei noi clase de eroi negativi, mai precis de birocrați, bancheri, membri ai AIV (Asociația Internațională a Vanitoșilor) care participă la întâlnirile de la Davos și de universitari cu prea multă putere, dar fără riscuri reale și/sau răspundere. Ei fac sistemul, iar cetățenii plătesc prețul.
În nicio perioadă istorică nu s-a întâmplat ca atât de mulți neasumători-de-riscuri, adică persoane care nu se expun personal, să exercite un control atât de mare.
Regula etică de bază este următoarea: Să nu dobândești antifragilitate cu prețul fragilității altora.
Fragment din „Antifragil. Ce avem de câștigat de pe urma dezordinii” de Nassim Nicholas Taleb. Traducere din limba engleză de Cornelia Dumitru. În pregărire la Editura Curtea Veche