Cunoscut mai mult sub numele de Gaetano Burelli (sau Burelly), arhitectul face parte din categoria oamenilor de care se vorbește mult fără să se cunoască mai nimic despre ei. Despre originea, studiile și tinerețea lui a discutat, din păcate scandalos de succint, Alexandrina Caragiale, fiica sa, cu profesorul Șerban Cioculescu. Ca argument, din interviul apărut în „Universul Literar” din 25 iunie 1938, reproduc fragmentul care interesează aici: „Bunicul meu era florentin, un De Castro. Era căsătorit cu o rusoaică și s-a refugiat în timpul sbuciumelor din peninsula neunificată la Constantinopol. O parte dintre frații și surorile lui au trecut în Rusia și s-au aliat cu familiile mari de acolo. Tatăl meu, Gaetano Burelli, a stat aproape 25 de ani în Franța, unde a urmat Școala de Belle-Arte și arhitectura, luând diploma de argint ca laureat. A fost adus în țară de generalul Florescu și de principele Bibescu, după ce fusese un timp secretarul lui Lamartine, poate chiar în timpul revoluției de la 1848. Aici, la noi, a fost efor și restaurator de monumente istorice, S-a căsătorit cu o domnișoară Fălcoianu. A murit la adânci bătrâneți în 1896. Îl vizitam, dimpreună cu soțul meu, la moșia sa de lângă Pătârlagele”. Aproximativ aceleași cuvinte le-am găsit și în monumentala lucrare a lui Lucian Predescu, „Enciclopedia României”, în articolul dedicat lui Burelli.
Când s-a născut arhitectul nostru fiica nu a considerat că ar fi interesant de transmis posterității. Probabil a crezut că se deduce din afirmația „a murit la adânci bătrâneți în 1896”. Să fie vorba de anul 1800? De 1810? De 1815? Prin „adânci bătrâneți” eu înțeleg o vârstă peste 85 ani, ceea ce ar însemna că, scăzându-i din 1896, el s-ar fi născut în preajma anului 1810. Locul nașterii nu poate fi, însă, ghicit. Florența? Constantinopol? Sankt Petersburg? A copilărit și a urmat cursurile gimnaziale pe undeva, apoi a ajuns în Franța, unde, dacă a venit prin 1825, e posibil să fi făcut liceul. Cu date sumare și aritmetica e relativă. Totuși, ca student se afla în Paris. Acolo a obținut diploma de arhitect și a fost un timp secretarul lui Lamartine, poate, sugera doamna Caragiale, în 1848. Aici intervine o problemă. Ca secretar al marelui poet în 1848, când acesta a fost ministru al Afacerilor Străine în guvernul revoluționar, adică între 24 februarie și 11 mai, este improbabil, chiar imposibil să fi fost chemat în Valahia de Vodă Bibescu și mai cu seamă de generalul Florescu, la acea dată locotenent și aghiotant domnesc cu vederi ultra conservatoare. Deci, dacă a fost secretarul lui Lamartine, Burelli a fost până în 1848. Nu știu cum ori prin ce s-a făcut remarcat, însă de el a auzit Vodă Bibescu și l-a adus în București. Perioada sosirii, dacă nu a greșit doamna Caragiale, trebuie considerată a doua jumătate a anului 1847 până în luna ianuarie 1848, în februarie Lamartine trecând de partea revoluției franceze, iar în iunie izbucnind revoluția valahă și demisionând Gheorghe Bibescu. Domnia acestui domnitor luminat se caracterizează prin ample lucrări de restaurare a unor mânăstiri și de amenajări edilitare, mai cu seamă după dezastrul produs Capitalei de marele incendiu din martie 1847, fiind de presupus că acesta a fost scopul chemării arhitectului cu origini florentine. Ce-i curios este că a venit însoțit de frați, un inginer hotarnic, Petre, încă un inginer, Ion, și maiorul Iosif Burelli, plus nepoți: căpitanul Acatia Burelli, Adelaida, căsătorită cu bavarezul Carol Samuel Goll (ulterior Gold) și al cărei fiu, Iosif, s-a căsătorit cu Ana, sora lui Spiru Haret, Dimitrie, Gheorghe și Constantin, fiul lui Ion Burelli, devenit Comisar Șef al orașului Constanța în iulie 1885, în mod inexplicabil toți de religie ortodoxă. Iată un record de românizare! Când au primit indigenatul? Pompiliu Eliade a descoperit un Antoniaky Burelly sosit în București în suita lui Ioan Vodă Caragea, deci odată cu bunicul lui Ion L. Caragiale și tot ca „bucătar de zaharicale”. Acela să fi fost „nobilul” De Castro? Înclin să cred că da.
Ca bucureștean, încă tânărul arhitect Gaetano Burelli apare în acte către 1853, descoperit fiind de doamna Cezara Mucenic în dosarul privitor la restaurarea Colegiului Sf. Sava, partea nordică. La data respectivă era subordonat inginerului francez Leon Lalanne (cel care a introdus în octombrie 1864, în Valahia, Sistemul Metric), numit de Barbu Știrbey, din august 1852, director al Lucrărilor Publice. Gaetano Burelli s-a distins ca un arhitect conștiincios și priceput, încât nu-i de mirare că a fost numit arhitecton, funcție ocupată între anii 1853-1858 și că i s-a propus realizarea unui proiect de amenajare a Râului Dâmbovița, extrem de ambițios pentru epocă. Definitivat în 1854, proiectul a fost trimis în arhivă din lipsă de bani. Aceeași neobosită cercetătoare Cezara Mucenic l-a depistat lucrând la Pasajul Englez între 1856-1862. După toate probabilitățile veniturile i-au crescut considerabil, încât și-a permis să cumpere în două rânduri, în 1857 și în 1863, un teren de circa 20 stânjeni pe ulița Pitar Moș, cu intenția de a ridica o casă, însă, din vari cauze, intenția va prinde viață abia peste un deceniu. În treacăt fie spus, fostul proprietar, contele Carol (Scarlat) Rosetti, era foarte apropiat de familia Burelli, trecând printre moștenitori, în Testamentul său din 1870, pe fetele maiorului Burelli (Iosif). Bănuiesc că acei ani(1857-1863) au constituit și perioada propice pentru căsătoria cu „o domnișoară Fălcoianu”, mult mai sigur „Bucșan”, din care vor rezulta trei fete în această ordine: Ecaterina, căsătorită cu arhitectul Ioan Zlatko, Alexandrina, căsătorită cu Ion L.Caragiale și Eugenia, căsătorită cu Teodor Duțescu-Duțu, asociatul lui Caragiale la restaurantul Gării din Buzău. Poate prin căsătorie a devenit și proprietarul moșiilor Ceptura și Patarlagele. Conform actului de naștere al Alexandrinei, familia Burelli locuia în anul 1865 în „mahalaua Batiște”.
În 1860 a intrat în funcțiune „Comisia pentru înfrumusețarea și însănătoșirea orașului”, în care Burelli figura alături de Dumitru Berindey, primul arhitect de origine română și unul dintre primii istoriografi ai Bucureștilor și Kostake Râmniceanu, arhitect peisagist. Cei trei vor lucra împreună cu Alexandru Orăscu la trasarea primului bulevard bucureștean între Ulița Colței și Podul Mogoșoaiei între 1860-1863. Anul 1860 l-a aflat pe Gaetano Burelli și pe șantierul lucrărilor de restaurare a Bisericii Sf.Atanasie (Bucur), căreia i-a conferit un aer vetust-țărănesc în spiritul cărții lui Alexandru Pelimon „Bukur. Istoria fondării Bucureștilor”, apărută în 1858 și având un impact extraordinar asupra cititorilor cu o brumă de carte. Tot din acest an începea lucrările de amenajare a Muzeului, căruia, la insistențele lui Carlo Ferreratti, îi fusese destinată aripa vestică a Palatului Universității, dinspre Ulița Academiei. Muzeul va fi funcționabil integral din 1864. Cu siguranță devenise un „nume”. În anul 1864, la un an după colosalul abuz intitulat „secularizarea averilor mânăstirești”, când Statul a furat nu doar pământurile ci și parte dintre clădirile mânăstirilor (nu numai închinate) pentru a fi prefăcute în penitenciare, se va alătura arhitecților Petre A. Tabai și Carol (Scarlat) Beneș, angajați de doi ani în transformarea Mânăstirii Cotroceni în palat rezidențial pentru Alexandru Ioan I Cuza. În același an, în 29 septembrie, însoțit de Cezar Bolliac în calitate de director al Arhivelor Statului, Gaetano Burelli va cerceta situația Mânăstirii Mihai Vodă, în vederea aducerii arhivelor în acest spațiu devenit refugiu pentru calici și câini fără stăpân. În urma raportului său, nefavorabil dacă nu se fac intervenții radicale, Statul, în mare strâmtorare financiară, va cumpăra în anul 1865 casa lui Ion Bălăceanu din vecinătatea Bisericii Sf. Spiridon-Nou de pe Podul Șerban Vodă. Cunoscut ca arhitect restaurator (arhitecton), Burelli va deveni și cadru didactic la nou înființata – prin Decretul din 5 octombrie 1864 – Școală de Belle-Arte, la catedra de arhitectură. O notă a pictorului Panaiteanu-Bardasare, descoperită de Adrian Silvan Ionescu, menționează că arhitectul a fost pictat corect, adică fotografic, cum era moda pe atunci, de studentul Bardasare și cerea intervenția ministrului ca lucrarea să figureze în „Expoziția artiștilor în viață” din 1865. De remarcat, tot mulțumită cercetărilor profesorului A.S. Ionescu, că Burelli a participat la acea expoziție cu un proiect de restaurare a Mânăstirii Curtea de Argeș, pentru care a primit Mențiunea Onorabilă. Proiectul va servi la realizarea de către Karl Storck, profesor în aceeași instituție, a unei machete ce va fi prezentă la Expoziția Universală de la Paris din anul 1867.
Pentru o scurtă perioadă de timp Gaetano Burelli s-a asociat cu Andreas Bielz, punând bazele unui stabiliment intitulat „Litografia Bielz și Burelli” pe „Podul Mogoșoai în Kurtea Teatrului”, adică în Pasajul Român (Bossel), urmașul mai vechii „Litografii Bielz” întemeiate în 1850 lângă Biserica Albă, la începutul Podului spre Fierăstrău. Într-o limbă română chinuită, asociații înștiințau publicul că „au cinstea a recomanda a orcăruia lucru în cea mai sigură desăvârșire și cu cel mai cumpătat prețu”. Moartea lui Bielz (în intervalul 1866-1868) a rupt asocierea, dar stabilimentul litografic a fost preluat de fiica sa Josephina și, după căsătoria acesteia cu Moritz Benedict Baer, a devenit „Stabilimentul Litografic M.B.Baer”, evoluat mai târziu în „Tipografia Luceafărul” de pe strada general Dona, sub conducerea lui Albert Baer. Se remarcă, sper, activitatea intensă depusă de Burelli. În plus, familia i se mărise cu doi copii: Ecaterina și Alexandrina. Nu-i de mirare că, după ce analizează starea Mânăstirii Clocociov, ctitoria lui Matei Basarab, în toamna anului 1866, înspăimântându-se de cele constatate și de nepăsarea Statului, a refuzat să întocmească planul de reparații. Ar fi însemnat să petreacă iarna departe de casă și de familie, la Slatina. Cu trei luni înainte, trimis de Primărie să cerceteze pagubele produse Templului Coral, opera arhitecților Gustav Freiwald și Johann Enderle, de devastarea la care participaseră, cot la cot, evreii pământeni (sefarzi) și peste o sută de bucureșteni, și unii și alții incitați de ideea acordării indigenatului evreilor galițieni intrați ilegal în țară, stabilise că se ridicau la suma de 209 369 lei. O cifră enormă! Spre deosebire de un Stat Român indiferent la ruinarea Mânăstirii Clocociov, comunitatea evreilor nou sosiți plus Carol I, și el abia venit, a strâns repede suma necesară și Templul a putut fi inaugurat în iulie 1867. Timp de un an Burelli va lucra împreună cu V.A.Urechia la proiectul unor „clădiri tip” de școli rurale. Textul, însoțit de planuri, a apărut în 1868, sub titlul „Localuri de școli sătești în Romania”, însă, cum a remarcat profesorul de igienă Iacob Felix, „executarea acestor planuri cerea cheltuieli peste mijloacele foarte modeste ale comunelor rurale și de aceea n-au adus folosul așteptat”.
Amintit în jurnalul „Românul” din iulie 1869 ca locuind în mahalaua Negustori, îl găsim acolo și în 1874 cu adresa exactă „Strada Negustori Nr.20”. Când a construit casa de pe strada Pitar Moș? Exista în 1877, prin urmare a fost construită între 1874-1876. Ajuns la vârsta primei senectuți și membru al „Societăți de Arhitecți și Ingineri” înființată de Alexandru Orăscu, a primit o nouă și ultimă comandă. Întrucât secularizarea întrerupsese lucrările de reparare a Mânăstirii Florești începute de starețul Nil, episcopul Hușilor, Iosif Gheorghian, a reușit în ultimul an de păstorire să determine Statul să continuie lucrurul întrerupt. Proiectul restaurării i-a revenit bătrânului Burelli. Cu începere din 1879 și până la definitivarea lucrărilor în 1883, pe meleagurile vasluiene a apărut o mânăstire gotică. Întreaga echipă, de la arhitect la zidari, fusese italiană, dar din italieni născuți pe pământ românesc! Ciudățenia acceptării stilului gotic în plină ofensivă a stilului neobizantin se explică prin intențiile ascunse ale Statului, care a destinat Palatul Egumenesc, terminat abia în 1901, să fie spital… Trebuie să recunosc că ansamblul mânăstiresc este de o frumusețe aparte, deși Turnul-clopotniță a împrumutat până la plagiat arhitectura Templului Coral din București. Prin 1883, ca membru al unei Loji masonice, a contribuit la ridicarea unei biserici în satul Illanlâc din Dobrogea.
Menționat în „Anuare” ca locuind pe strada Pitar Moș, chiar și după ce și-a vândut în două etape – întâi porțiunea de pe strada Mercur – casa lui Ion Mincu, adică după 1890, este de bănuit ca Gaetano Burelli să fi făcut tot mai lungi deplasări în Județul Buzău, până la a se opri definitiv acolo. În sfârșit, în ziua de 7 ianuarie 1889, la Biserica Kretzulescu din București s-a oficiat căsătoria dintre nepotul lui Ștefan Caragea (așa se numea), I.L.Caragiale și posibila nepoată a lui Antoniaky Burelli, absolventă a Conservatorului bucureștean, pe care dramaturgul o cunoscuse în seara zilei de 8 noiembrie 1888 la unul dintre spectacolele marei actrițe Sarah Bernhardt. După întâlnirea lui Petre Burelli cu Luca Caragea, administratorul mânăstirii, la Mărgineni, în 1850, istoria celor două familii se reîntâlnea iarăși, spre a se rotunji. Gaetano Burelli a închis ochii în anul 1896 în conacul din Pătârlagele, nu știu în ce zi și lună și nici dacă se mai păstrează amintirea mormântului său.