Aparent, apocalipsa este cea mai dramatică ruptură posibilă.
Cuvântul “apocalipsă”, provenit din limba greacă, se traduce prin
“acțiunea de a dezvălui, de a da la o parte vălul care acoperă
tainele lui Dumnezeu”.
Semidoctismul cultural, științific, teologic, metafizic naște
apocalipse de vodevil. New Age-ismele apărute precum ciupercile
după ploaie revendică apocalipse la kilogram – mai nou: în anul
2012. Pseudo-ocultismele își imaginează apocalipse de gașcă.
Politicianismul mimează apocalipse de catifea sau, dimpotrivă,
asemeni bătăilor dintre cocoși. Mass-media vând aproape zilnic
apocalipse în prime time. Cercetătorii văduviți de conștiință
făuresc apocalipse care vor candida la Premiul Nobel. Versantul
fandosit al societății civile se mândrește cu apocalipse
politically correct. Profeții sexului fără limite doresc apocalipsa
oricărei familii. Obsedații IT tastează apocalipse declanșate din
spațiul virtual. Fundamentaliștii de pretutindeni, din toate
religiile, prepară o salată din toate acestea – strecoară un strop
de doctrină, alte câteva de prostie & frustrare – și cobesc
apocalipse second-hand…
Pe măsură ce limitele (auto)cunoașterii se extind, obsesiile
discursului apocaliptic se îndepărtează de abordările semidocte.
Ultima nebunie, cea legată de anul 2012, care, zice-se, a fost
prevăzută cu secole în urmă de mayași, este la fel de hilară. După
câțiva ani, timp în care au vândut binișor o sumedenie de cărți și
alte produse mediatice pe această temă, așa-numiții specialiști o
dau la-ntors: vezi Doamne, anul 2012 nu e chiar bătut în cuie,
Apocalipsa poate veni și ceva mai încolo cu 3-4 sau 20 de ani.
Desigur că nebunia este coroborată cu cele mai noi previziuni NASA
legate de activitatea solară sau de vreun asteroid mai obraznic
care poate lovi Terra.
Din perspectivă creștină, însă, “apocalipsa” se referă la
evenimente de ordin major cu conotație teologică și mai puțin de
ordin fizic, care sunt colaterale. Pentru amărâții care au
supraviețuit acelui nemaivăzut tsunami din Pacific, s-a petrecut în
mod cert o catastrofă, dar nu o apocalipsă (în sens teologic),
pentru familiile din Haiti care au trăit recentul cutremur
devastator, asemenea. În mod evident, catastrofe s-au petrecut și
se vor mai întâmpla – oricând Pământul poate fi lovit de un
asteroid care să producă pagube greu de evaluat. Dar asta nu
înseamnă că are legătură cu obligatorie cu scrierile biblice sau cu
cele mayașe.
Atunci când se mai apucă și fundamentaliștii ortodocși să-și
altoiască fobia vizavi de pașapoartele cu cip-uri pe scrierile
legate de 2012 nebunia ia proporții de un umor cosmic. Nu cred că
are cineva habar despre cum va arăta adevărata apocalipsă, dar, în
mod clar, apocalipsele second hand sunt de tot
râsul-plânsul…
Iată ce scrie ÎPS Bartolomeu Anania, unul dintre cei mai
simpatizați cărturari-teologi contemporani (într-o declarație de
presă difuzată pe 16 martie 2009, în preajma Sărbătorii Paștelui):
“De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, și nu
anticipăm capătul drumului? Sfântul Evanghelist Matei ne
istorisește că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu
ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: «Fiul
Omului va să fie dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî și a treia
zi va învia». În final, Evanghelistul adaugă: «Și ei foarte s-au
întristat» (Matei 17, 22-23). Se naște întrebarea: De ce oare s-au
întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost
ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația,
pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle
ușurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros
al evenimentului, incapabili să vadă mai departe”…
Desigur, dată te iei după jdemiile de pagini scrise deja cu privire
la 2012 (la care se adaugă emisiuni semidocte a la Oreste & co)
îți vine greu să te gândești la ceea ce va fi după. Iată ce mai
spune același Bartolomeu Anania, Mitropolitul de Cluj: “a porni la
drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența unui scop.
De cele mai multe ori, între tine și țintă se interpun unul sau mai
multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre
punctul de pornire și cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e
un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate
descuraja. Știți care e cheia succesului? Să faci din el un
obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui
ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul,
necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar
întotdeauna revelatoare.”
Iar după ce amintește despre binecunoscuta afirmație făcută de
Iisus cu privire la falșii profeți și la nenumăratele “profeții”
contemporane nouă cărturarul mai precizează: “De obicei, o furtună
se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin
spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele
norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică și spaimă. Așa
se anunță și vremurile apocaliptice. Eu nu știu dacă ele mijesc sau
vor pieri înainte de a se naște, dar știu sigur că noi nu împotriva
apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru
capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări
sufletești, fără vina fraților de a-și fi vândut fratele, așa cum
s-a întâmplat în istoria lui Iosif. Or, pentru aceasta există o
singură armă: răbdarea. Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat,
de conștiința că tot începutul are un sfârșit, și că acesta nu
poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea
se termină anunțând Cerul cel nou și pământul cel Nou; și, în
final, Noul Ierusalim.”
…Purtăm în noi întreaga cuprindere ce ne cuprinde, aș putea spune
parafrazându-l pe Constantin Noica. Iată de ce, atunci când uităm
profunda unitate a întregii Creații, ajungem în situații critice
sau doar hilare în care unii dintre semenii noștri își permit să se
joace de-a apocalipsa.
A devenit o constantă în antropologia religiei observația că omul
care depășește pe verticala spiritului gradul natural de înțelegere
și de comuniune cu Creația se manifestă prin (su)râs. Înțeleptul
surâde atunci când privește dinspre nonliniar spre liniar, dinspre
zenit spre marca poștală, dinspre limita luminoasă spre limitele
uzuale ale acestei lumi.
Dumnezeu a făcut lumea în șapte hohote de râs – spune o legendă
îndepărtată. Cu alte cuvinte suntem, fiecare, măcar prin
constituție, fărâme din marele râs cosmic. Habar n-am cum va fi
adevărata apocalipsă, dar mă întreb, măcar în relație cu
apocalipsele second-hand, nu se va manifesta cumva precum un imens,
un cosmic hohot de râs?…
MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina)
are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master
în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură “Ion
Mincu”). Din 2007 este doctorand al Universității București,
Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă
studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii
Muzicale și profesor de istoria religiilor în învățământul
preuniversitar. A ținut cursuri și seminarii de introducere în
istoria și antropologia religiilor la Universitatea București și la
Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”. A susținut o bogată
activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză
scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și
cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio,
numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost
redactor-șef al revistei Adevărul literar și artistic. În prezent
realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat
cartea “În căutarea duminicii. Sacru și profan în epoca
foiletonistică” (Editura Paralela 45, 2008).