1978 a fost „Anul celor trei papi”: în 6 august s-a stins din viață Paul al VI-lea, fiind urmat în Sf Scaun de Ioan Paul I, care – deși abia sexagenar – a murit după numai 33 de zile de pontificat și a fost înlocuit pe 16 octombrie de către legendarul, inelgalabilul Ioan Paul al II-lea.
2014 este anul a trei foarte mari români.
În 20 mai, vom sărbători – chiar ar trebui să fie o sărbătoare! – 100 de ani de la nașterea lui Corneliu Coposu.
S-ar putea spune că s-a născut, în 20 mai 1914, pentru a compensa cumva apropiata stingere din viață a celui mai mare român din toate timpurile, neamțul Carol I, care avea să părăsească această lume în 10 octombrie, la Sinaia, după ce construise România modernă.
În 1654 se năștea și în 15 august 1714 se înălța la Domnul Constantin Brâncoveanu, martir căruia Imperiul Otoman a putut să-i ia totul în afară de un singur lucru: credința – pentru care a plătit cu prețul vieții lui și al copiilor lui.
Centenarul nașterii lui Coposu, centenarul morții lui Carol I și tri-centenarul Brâncoveanu (nemaivorbind că și 360 de ani de la naștere reprezintă un număr rotund) alcătuiesc împreună o adevărată structură de rezistență a acestui deja prea agitat 2014, punând în umbră chiar și veacul scurs de la debutul Războiului cel Mare.
Situația din Ucraina, repoziționările de pe scena politică românească, apropiatele alegeri europarlamentare și nu foarte îndepărtatul scrutin pentru prezidențiale sunt doar câteva dintre centrele seismice ale acestui început de an, și anume cele mai apropiate de noi. În asemenea momente, raportarea la evenimente și personalități majore din trecut este binevenită, căci ne dă prilejul să inspirăm aerul tare al înălțimilor istoriei.
Dați-mi voie să fiu subiectiv și, dintre cei trei mari oameni ai României, să vorbesc mai mult despre Seniorul politicii românești contemporane. Corneliu Coposu n-a fost doar un om de o moralitate fără cusur, care a preferat să fie privat de libertate vreme de 17 ani decât să-și trădeze credințele, ci și un intelectual rafinat, cu o cultură impresionantă, cu umor, cu o exprimare – verbală și în scris – extrem de cursivă, stilată și directă. Niciun cuvânt în plus, nicio înfloritură inutilă, nicio întortochere.
Mai trebuie subliniate, cel puțin pe scurt:
– Abilitatea și eleganța cu care a știut să evite orice delațiune, fără a-și înfuria anchetatorii. În declarațiile pe care nu putea evita să le dea, așternea cuminte pagini întregi, ireproșabile stilistic, dar și moral, în care nu spunea decât lucruri care fie erau de mult publice, fie nu prezentau nici un interes, necum să aducă vreu necaz cuiva.
– Implacabila consecvență de principii și ideologie. Nu a făcut nici un pas înapoi, nu s-a dezis de ceea ce credea: în mijlocul bătăilor din închisoare, „domnul Iuliu Maniu” era mentorul lui, PNȚ era partidul lui, orice declarație avea aceste premise.
– Seninătatea absolută a tuturor textelor scrise de mâna Seniorului, indiferent de împrejurări. În timpul anchetelor marcate de bătăi și torturi, așternea pe hârtie, cu scrisul său ordonat, perfect lizibil, fraze din care nu răzbate nici un accent de ură, durere ori măcar nervozitate – de parcă le-ar fi scris acasă, la biroul personal. Doar, din când în când, o notă de subtilă ironie.
– Refuzul constant de-a lua în calcul vreo formă de răzbunare față de cei care i-au făcut rău. În pușcărie, după ce îi este prezentată delațiunea unui individ făcută împotriva lui, are tăria să declare că „Este o persoană foarte simpatică și după câte îl cunosc om cu inimă bună, adăugând doar, cu malițiozitate: cu toate că după cum însuși declară este lipsit de scrupule”. Despre delațiune în sine, spune senin: „Nu cred (…) să fi redactat nota ca o răzbunare contra mea, deoarece eram în termeni cât se poate de buni. Mai curând cred că pe vremea când acestor note nu li se dădea importanță, ci erau trecute la arhivă, a redactat-o și dsa spre a-și justifica activitatea, așa cum se întâmplă de obiceiu, departe fiind de intențiunea de a-mi face vreun rău”. (!!)
– Patriotismul. Corneliu Coposu n-a confundat România cu conducerea României. Călcat în picioare de comunism, a continuat să lupte pentru țara lui (în special împotriva tendințelor revizioniste ale Ungariei) de parcă nimic nu i s-ar fi întâmplat în plan personal! Explicația o dă singur într-o scrisoare: „Regimurile politice sunt trecătoare și puțin semnificative în raport cu întinderea seculară a existenței naționale”.
Constantin Brâncoveanu, Carol I, Corneliu Coposu. Astfel de oameni am avut. Pe ei s-a clădit România. Ar trebui să nu-i uităm.