Oricât m-aș feri de stereotip, la început de an trebuie să comit un text de bilanț; firește, nu poate fi vorba de un bilanț personal, frivol și indecent, ci de unul al domeniului de care mă ocup și la care, scuzați-mi modestia, mă pricep.

Pe scurt, voi încerca să trag linie și să văd ce alegem din producția literară de peste an. Despre multe dintre cărțile pe care le voi pomeni am apucat să scriu până acum, despre altele îmi rămâne să mă pronunț. Inutil să mai precizez: nu e aici locul unor analize atente, fără de care verdictele nu prea conving; și totuși, într-un articol de acest gen, selecția vorbește de la sine.

Bineînțeles că un critic literar, fie el oricât de harnic și de atent la cărțile noi, fie oricât de ambițios și de hotărât să scrie săptămânal despre imediata realitate (or, eu am renunțat, slavă Domnului, de ceva vreme la astfel de dificile și nobile mize) nu poate citi tot ce apare. Se poate, în schimb, orienta foarte bine și știe că, acolo unde colegii de salahorie critică se pun de acord, ceva trebuie să fie. Scopul nu este să scrii primul despre cutare roman, ci să scrii cât mai aplicat, cât mai aproape de intimitatea cărții.

În fine, parcurgând câteva zeci de volume ale anului 2010, scriind despre destule, cred că pot să am o imagine cât de cât pertinentă despre ce merită citit. A mai pomeni și cărțile proaste în condițiile în care, har Domnului, au apărut destule bune și foarte bune mi s-ar părea pierdere de timp.

În primul rând, anul 2010 a fost unul al revenirii poeziei, după câțiva ani de stand by. Nu de mult, în revista Paradigma, chiar inițiasem, împreună cu Ștefania Mincu, o anchetă despre criza poeziei, în special a celei tinere. Acum simt nevoia să dau înapoi sau măcar să nuanțez situația. Asta pentru că în ultimele luni am primit și am citit cu mare bucurie volume foarte bune, ale unor poeți din diferite generații.

Optzeciști

Cu ce să încep? Cu seniorii, că așa e politicos. În sfârșit, a apărut, la Editura Charmides, volumul lui Ion Mureșan (în fotografie), “cartea Alcool”. E o carte care a meritat așteptările; dacă un Paul Cernat sau un Cosmin Ciotloș i-au reproșat unele scăderi ale tonului, mi se pare mai important să remarc faptul că unele texte, cele mai multe, de fapt, sunt la un nivel intangibil pentru cei mai mulți poeți de azi. Ion Mureșan este, clar, un extraordinar poet, unul capabil să dea texte nu doar memorabile, ci chiar capodopere. Or, în “cartea Alcool” sunt câteva astfel de poeme de grație, care se întâmplă rar nu doar în viața unui poet, ci chiar în producția unei întregi generații.

Nu aș uita nici volumul lui Liviu Ioan Stoiciu, “Pe prag (Vale-Deal)”, care conține un fel de clasicizare a fragmentarismului specific autorului. Întru totul, o carte de cea mai bună calitate.

Pentru că tot e vorba despre optzeciști (cu toate că LIS a făcut mereu figură aparte), nici poemele scoase de prin sertare care alcătuiesc “Nimic”-ul lui Mircea Cărtărescu nu sună deloc rău, chiar dacă procedeele pe care mizează le trădează vârsta. Scoase din context, ele pierd însă mult, documentează un moment depășit al poeziei postmoderniste și atestă încă o dată că renunțarea la poeziei a autorului “Levantului” a fost una absolut logică, în ordinea firească a lucrurilor.

Dintre optzeciști, Romulus Bucur a revenit cu un excelent volum, “O seamă de personaje secundare”; cred că începe să se vadă că e vorba de unul dintre cei mai importanți poeți optzeciști, mai mult chiar, de unul dintre cei mai influenți.

Traian T. Coșovei, un clasic al postmodernismului, semnează volumul “Aerostate plângând”.

La finalul anului, Ioan Moldovan, un optzecist îmblânzit, publică “Mainimicul“.

Cred că e suficient pentru a putea discuta despre o revenire în forță a tineri-bătrânilor optzeciști; această generație, iată, nu se predă și bine face, pentru că mai are multe de spus.

Nouăzeciști și douămiiști

Trecem la poeții mai tineri. Chris Tănăsescu (un poet special, printre puținii, alături de Radu Andriescu, care chiar știu, mănâncă pe pâine poezia actuală americană și despre care îmi propun să scriu de câțiva ani și tot nu mai apuc) a publicat un volum experimentalist, ca de obicei, intitulat “Cartea de la Curtea și alte 9 topologii”.

Din Iași, a fost pentru mine o descoperire poetul Sebastian Drăgulănescu, pe care îl știam doar în calitate de cercetător, parcimonios și el. Cele două volume distincte adunate între două coperte (pe care stă scris “Somnul paradisului. Scrisori către Amélie”) m-au convins însă că e vorba de un poet care chiar merită atenție susținută. Și, probabil, și o circulație mai bună.

Caius Dobrescu a revenit la poezie, după atâtea stagii eseistice și romanești, cu volumul “Odă liberei întreprinderi”.

Robert Șerban a dat tiparului cea mai bună carte a sa de până acum, “Moartea parafină”, una care îi va modifica profilul în ochii criticii mai firoscoase, care așteaptă de la poezie gravitate, profunzime vizibilă, ostentativă.

În fine, ca să rămânem în cadrul aceleiași generații, a autorilor lansați în anii ’90, Daniel Bănulescu caută să ne convingă “Ce bine e să fii Daniel Bănulescu”.

În fine, m-am bucurat să citesc un al treilea volum al unei trilogii semnate de Anca Mizumschi, intitulat “Versouri”, o carte despre asumarea morții.

Una dintre vocile cele mai originale, una dintre poetele cele mai discrete și mai profunde este, după mintea mea, Doina Ioanid, care, la cinci ani după “Poemele de trecere”, a ieșit anul acesta cu o carte de maturitate deplină, “Ritmuri de îmblânzit aricioaica”. Cred că e vorba de una dintre cele mai deosebite cărți de poezie din ultimii ani.

Radu Vancu s-a depășit pe sine anul acesta, publicând două volume care anunță că poezia sa o ia pe alte căi, nu înainte de a-și face bilanțul: pe de o parte ludica, livresca, intertextuala “Sebastian în vis”, un basm liric, o carte despre spaima de a fi descoperit fericirea în paternitate, pe de altă parte, “Amintiri pentru tatăl meu”, un kaddish tragic, o tentativă de acceptare a unei traume a adolescenței, îmblânzită, poate, sau doar ținută sub control prin intermediul poeziei.

Tot din Sibiu (deși, de fapt, din Botoșani), Rita Chirian a publicat “Poker face”, o carte ce schimbă, reușit, formula care a impus-o în “Sevraj” ca pe una dintre poetele de prim raft ale generației 2000.

Dumitru Bădița atarge atenția cu cea mai bună carte a sa de până acum, “Invitat la Săvârșin”, care cuprinde poeme în proză de o fantezie jucăușă, ce îi face pe majoritatea poeților congeneri (și pe subsemnatul, de ce să trec cu vederea?) personaje mai mult ori mai puțin recognoscibile, dar mereu plauzibile.

Teodor Dună a publicat, la începutul anului, un foarte bun volum, “De-a viul”, care îi consolidează poziția aparte în cadrul generației.

Andra Rotaru a confirmat cu “Ținuturile Sudului”, o carte mai matură decât volumul de debut, nici el de neglijat.

Ofelia Prodan a atras și ea atenția cu o bună carte, intituală “În trei zile lumea va fi devorată”.

Ca debut, am remarcat un poet numit M. Duțescu, al cărui volum, “și toată bucuria acelor ani triști”, a și primit câteva premii.

Nu întâmplător, tot anul acesta a apărut și o antologie a poeziei generației 2000, “Poezia antiutopică”, realizată de Daniel D. Marin, care a avut ambiția, fără a și reuși, să adune cam tot ce a dat poezia ultimilor 10 ani mai valoros. Chiar dacă nu are o structură critică solidă (o antologie este exact ceea ce mulți nu înțeleg: o operă critică, nu un florilegiu de texte), ea are meritul de a marca faptul că generația 2000 își are clasicii săi și că a atins un nivel de maturitate ce o predispune, de acum, către studiile de sinteză.

Mai notez și că, în plină criză, a apărut o foarte frumoasă editură, care pubică, în special, tineri poeți și prozatori: Casa de Pariuri Literare.

Știu, e cam telegrafică această dare de seamă, dar ea nu se dorește decât un biet inventar, fără mari pretenții; sper că nu e doar unul al lecturilor mele, ci și unul, fie și discutabil, al poeziei anului 2010. Din păcate, sunt conștinet că multe cărți nu au ajuns la mine și, sigur că da, că pe destule altele care mi-au ajuns nu am apucat să le citesc. Două-trei titluri sunt oricând de adăugat la această listă, dar, în mare, panorama acestui an în materie de poezie cam aceasta este.

BOGDAN CREȚU (născut la 21 ianuarie 1978, în județul Constanța) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultății de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași. Doctor în filologie, cu distincția magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vișniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iași”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “România literară”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei “Ateneu”), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefețe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației pentru Literatură Generală și Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în “Ziarul de Iași”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iași, din 2006.


Subiecte #bilant#Text