În 2010, scriam în urmă cu două săptămâni, trecând în revistă volumele de poezie demne de atenție (repar o eroare: am uitat să pomenesc apariții bune și foarte bune semnate de V. Leac, Ion Zubașcu, Gelu Vlașin), poezia a cunoscut o revenire spectaculoasă, dat fiind faptul că de câțiva ani titlurile pe care să fi pariat cu mâna pe inimă erau excepții; din păcate, între timp și critica literară s-a repliat și s-a obișnuit să treacă cu vederea cărțile de poezie, fiind mult mai interesată de roman sau de sintezele de critică și istorie literară.
Acesta este adevărul: cu excepția câtorva critici specializați (Al. Cistelecan, în special), majoritatea exegeților preferă alte genuri, mai populare, mai pe gustul publicului (nu adaug: larg); oricum, marile evenimente literare sunt bifate de romane sau de studii academice, nimeni nu mai stă să facă lobby pentru o plachetă de versuri, oricât de bună ar fi. Poetului nu i se mai acordă un rol privilegiat în cetate, ba, am impresia, nici măcar în cercul restrâns al literaților. Ei bine, sper ca 2010 să fi contribuit la ieșirea din această criză a receptării.
Dar aș fi nedrept dacă nu aș remarca faptul că 2010 a fost și un an al prozei. Mai întâi, după cum s-a mai observat, au revenit în prim-plan autori de la care se aștepta de mult un roman, clasici în viață, intrați în manuale. Este vorba de Gabriela Adameșteanu și Ioan Groșan.
Autoarea Dimineții pierdute a publicat un bun roman, Provizorat, care reia temele și procedeele mai vechilor sale cărți. Nu numai că personajul principal este Letiția Arcan, eroina primului roman al scriitoarei, acum maturizată, dar și tematic, și compozițional, Provizorat-ul prelungește Dimineața pierdută. Aceeași buclă deschisă către trecutul care apasă sau chiar condamnă, aceeași etajare a destinelor paralele, dar care se influențează reciproc, aceeași obsesie a genealogiilor problematice și a implicațiilor politice care dau în vileag nebunia unui veac capabil să aglomereze într-o singură viață de om atâtea experiențe divergente, imposibil de testat una după alta ori chiar simultan, în vremuri normale. Este clar o reușită, dar nu e cea mai bună carte a autoarei.
Ioan Groșan i-a dezamăgit pe unii critici din cauză că reia cu obstinație, în Un om din Est (căruia i se promite o continuare – să sperăm că nu va mai dura douăzeci de ani) unele procedee de bas etage ale prozei sale umoristice. Nu cred că putem vorbi de un eșec, chiar dacă acest roman nu îi ridică totuși cota acestui scriitor, care merită considerat, prin cărțile de tinerețe, cel mai talentat prozator dintre optzeciști.
O surpriză a fost scrierea autobiografică a lui Ion Vianu, Amor intellectualis, o carte a formării, care impresionează prin consecvență, verticalitate, dar mai ales prin marele talent de evocator, de povestitor. E o carte de bilanț, care ridică standardele unei opere ce stârnea până acum un succes de stimă. Este, clar, cartea vieții lui Ion Vianu, un psiholog care a fost martorul unei epoci anapoda (comunismul, împotriva căruia a avut curajul să protesteze), dar și al unui mediu aparte (fiind fiul marelui cărturar Tudor Vianu).
Un roman despre putere, despre vertijul pe care aceasta îl creează, despre jocurile din umbră care o susțin este Ambasadorul invizibil al lui Nichita Danilov. O spun clar: e cea mai bună carte de proză a cunoscutului scriitor ieșean; autorul are curajul de a intra în intimitatea mai-marilor istoriei (capitolul despre Lenin este excelent), de a pune la cale scenarii în care convoacă stafii ale trecutului (de la Cezar, la Petru cel Mare, Napoleon, Stalin etc.) și de a radiografia, cu instrumente inaccesibile politologiei sau psihologiei, acest mecanism al hipnozei pe care o produce puterea asupra individului. E o temă mare, riscantă, care îi iese lui Nichita Danilov.
Mai notez apariția unui roman al lui Radu Mareș, Când ne vom întoarce, care ne reîntoarce într-o altă lume și într-o altă istorie: e vorba de anii 40, de provinciile românești pierdute, mai precis de Bucovina. Ei bine, într-un astfel de context nebun, o poveste de iubire reinventează normalitatea, chiar dacă pentru această vină protagoniștii săi sunt zdrobiți. E un roman care merită toată atenția și un prozator față de carte critica literară are restanțe.
Radu Aldulescu a publicat, la începutul anului, romanul Ana Maria și îngerii, o carte esențială în silogismul operei sale; mai întâi, totul pornește de la un caz real, ceea ce impune din start alte rigori decât cele obișnuite. E, de fapt, drama unei femei care fuge din România înainte de 1989 și cunoaște toate umilințele unui auslander, dar a cărei tragedie este pierderea fiicei, pierdere cauzată de o boală neiertătoare: lupus. De cele mai multe ori, ai impresia că naratorul prim al poveștii nu girează narațiunea, ci doar pune cap la cap diferitele puncte de vedere ale personajelor, astfel încât, dintr-o sumă de subiectivități, rezultă o viziune obiectivă. Una, altfel spus, autentică. Bifez, deci, încă o reușită în dreptul acestui scriitor important, pe care îl consider cel mai bun profesionist al prozei noastre de după 1990.
Matei Vișniec a publicat un roman scris mai de mult, Domnul K. Eliberat, care întoarce perspectiva din romanul lui Kafka, punându-și personajul în ipostaza unui eliberat care nu știe să-și gestioneze libertatea, care nu știe, de fapt, la ce e bună. Un roman care se înscrie în sfera tematică a lui Matei Vișniec.
Pentru mine unul marea surpriză a anului trecut a fost romanul lui O. Nimigean (foto), Rădăcina de bucsau. Este cartea unui personaj care, pe măsură ce traversează experiențe traumatizante (despărțirea de soție, boala gravă a mamei bătrâne, îngrijirea acesteia), consemnează totul într-un efort cu mize terapeutice și chiar inițiatice: la final, Liviu se descoperă pe sine, un altul, responsabil, sensibilizat, împlinit. A trecut proba de foc a suferinței nu altfel decât scriind-o. La fel cum și O. Nimigean a trecut proba de foc a romanului, dând o carte care, cu siguranță, este printre cele mai bune din ultimii 20 de ani.
Tot o surpriză extrem de plăcută a fost și romanul lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii! Este un roman-roman, o poveste extrem de bine articulată, despre smulgerea brutală din adolescență, despre nostalgia copilăriei, despre compromis și iubire, despre comunism și, nu în ultimul rând, despre moarte. Gheo are însă talentul de a își ține cititorul cu sufletul la gură până la ultima pagină, romanul său fiind, deși masiv, unul extrem de alert, care pigmentează momentele tensionate, tragice cu un simț al comicului bine strunit. Cu totul, o reușită certă, de calibru, ce conferă o dimensiune nouă acestui autor pe care lumea îl lua în serios mai curând ca publicist decât ca prozator.
De un mare succes s-a bucurat și cartea lui Marin Mălaicu Hondrari, Apropierea, un roman poetic, ce pune în pagină povestea unor prieteni care cred că poezia poate schimba lumea și care pornesc într-o aventură picarescă; aceasta se dovedește a fi, în ultimă instanță, o căutare de sine. E o carte care cu siguranță merită atenție, dar care mie mi-a stârnit un entuziasm mai temperat decât al altor comentatori (nu îmi scapă densitatea de “care”).
În fine, multe alte titluri ar fi de pomenit în această listă, de la romanul lui Dan Coman, Irezistibil, la cel al lui Octavian Soviany, Viața lui Kostas Venetis. Cum nu am apucat să citesc însă decât fragmente din aceste cărți, las pentru o altă ocazie comentarea lor.
Ne va fi greu să alegem, anul acesta, un câștigător al Premiului Național de Proză oferit de Ziarul de Iași. Nu pot decât să mă bucur că decizia va fi dificilă: asta înseamnă că, în ciuda scepticilor, literatura română contemporană o duce bine. Criza nu a afectat-o, ba dimpotrivă.
BOGDAN CREȚU (născut la 21 ianuarie 1978, în județul Constanța) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultății de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași. Doctor în filologie, cu distincția magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vișniec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Iași”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “România literară”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei “Ateneu”), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefețe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației pentru Literatură Generală și Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în “Ziarul de Iași”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Iași, din 2006.