Despre creatia actuala a artistului Ioan Nemtoi, asa cum apare ea in recenta expunere de la Muzeul National Cotroceni, nu cred ca se mai poate vorbi doar in termeni de cronica. Prezentate sub inspiratul titlu Apa si foc, lucrarile de aici transcend, prin amplitudinea viziunii si bogatia sensurilor, simpla conditie a evenimentului expozitional, care da, din cand in cand, masura talentului si fortei unui artist. In plus, Ioan Nemtoi este deja un nume sonor in peisajul artei contemporane romanesti (si nu numai), operele sale, fie cele de arta decorativa, (vase din sticla policroma, platinata, nervurata si amprentata dupa cele mai vechi, dar si cele mai noi legi ori secrete ale materiei incandescente), fie instalatiile monumentale, gandite contextual si consubstantial cu lumina si spatiul, fiind raspandite si apreciate pe mai toate meridianele lumii.
Lucrarile expuse acum la Cotroceni nu fac exceptie. Concepute in descendenta unui discurs plastic inceput o data cu “Cina cea de Taina” (daruita Vaticanului) si continuat cu “Gradina Raiului” (itinerata la Paris si Amsterdam) sau cu Tradarea (vernisata in propria galerie de la New York), compozitiile grupate sub titlul “Apa si foc” dezvaluie sensibilitatea unui artist tensionat, reflexiv, pasionat pana la obsesie de dinamica formelor si a materiei care le alcatuieste. Ioan Nemtoi vehiculeaza, in esenta, un limbaj specific lumii si timpului in care traim, cu mijloacele pe care le stapaneste cel mai bine, arta sticlei suflate; el converteste angoasa si senzorialul prezentului in morfologii si cromatici agresive, instaurand in spatiu structuri agitate, suspendate, fracturate, ca niste rani ale cioplirii ori polizarii, nascute – toate – din incandescenta focului si racoarea apei, din febrilitatea gestului si precizia ideii.
Daca lucrarile anterioare erau inspirate din literatura vetero si neotestamentara, cele de acum apartin, mai curand, unui imaginar postmodern, usor “industrial” sau chiar SF, materializat expresiv in infinite relatii, proportii, incidente si transparente, coprezente la limita posibilului. Ceea ce nu inseamna, catusi de putin, ca n-ar fi simbolice; dimpotriva, fara a reprezenta simboluri, ele le instituie, spiritualizand materia si spatiul, dirijand ochiul spre o perceptie tocmai a evanescentului, a invizibilului. Invitati, asadar, la o lectura atenta a “viziunilor” lui Ioan Nemtoi, putem citi, in spatele fanteziei si virtuozitatii sale, intentia nemarturisita de a uni, intr-un tot expresiv numit opera, ceea ce experienta separa: apa si focul, ideea si materia, stiinta si revelatia.