Gheorghe Anghel este unul dintre cei mai originali si mai solari artisti romani contemporani, fiind plamadit dintr-un exploziv amestec balcano-levantin: macedonean dupa tata, grec dupa mama. Obsesiile lui artistice graviteaza in jurul lui Alexandru cel Mare, Arsinoe, Acropole…
Arta pe care o fac este strans legata de originile mele elene si, sa stiti, nu ma refer numai la pictura, pentru ca, realmente, desi de-a lungul carierei mele m-am manifestat mai mult in aceasta zona, am fost si sunt interesat si de alte mijloace de expresie, in primul rand de ceramica – arta ce ofera posibilitatea de a inmanunchea in aceeasi forma de expresie, cu aceeasi cantitate de simtire, culoarea si volumul.
Cumplit oras de targoveti
M-am nascut, cu totul intamplator, in Cluj. Parintii se aflau pentru scurt timp cu serviciul la poalele Feleacului. Doi ani mai tarziu, au revenit insa la Galati, orasul meu natal. Urbe foarte ciudata in sine, oras cu sechele fanariote puternice, spatiu aflat la portile Levantului, Galatiul adunase tot felul de natii. Abia cand am ajuns la Bucuresti, am auzit de “diferenta rasiala”. In Galati habar n-aveam ce inseamna asta. Acolo erau toti la fel: si greci, si evrei, si armeni, si turci, si lipoveni. Ba imi aduc aminte si de niste sarbi care locuiau in Galati… Orasul era interesant in primul rand fiindca nu era epatant: nu tinea neaparat sa afiseze in fata vizitatorilor constructii mirobolante sau bulevarde artificial taiate, intr-un aranjament aproape scenografic. Se dezvoltase in functie de necesitati, firesc, asa cum isi croieste un fluviu albia. Un port la Dunarea maritima – portul de cherestea al unei tari intregi -, un oras plin de hamali, cu lume deocheata si oameni foarte bogati (nu degeaba i se spunea “cumplit oras de negustori”). Ce am apucat eu nu mai respira atmosfera Levantului de altadata. Dar, chiar si asa, orasul m-a cucerit cu pitorescul lui nemaiintalnit… Sau poate ca intotdeauna ni se pare pitoreasca propria noastra copilarie, atunci cand am pierdut-o iremediabil?
La Galati erau repere pe care noi, copiii, ni le insusiseram. Acolo se aflau Biserica “Sf. Nicolae”, in spatele careia locuiam noi, apoi cateva sinagogi, mai erau si niste geamii… Copii fiind, circulam de la una la alta fara oprelisti. Sigur ca exista persoane care au trait si ele in acelasi oras cu mine, poate chiar in aceeasi vreme cu mine, dar care poate nu au simtit Galatiul asa cum l-am simtit eu. Asa
l-am perceput eu si cred ca nu as fi pictat cum pictez astazi daca nu as fi trait in acest oras, daca nu mi-as fi tras radacinile dintr-un anumit tip de cultura. De Galati ma leaga varsta de basm a vietii mele (cu Bucurestiul am avut de impartit, in general, necazurile, dar asta mult mai tarziu).
Sunt dintr-o familie care poate parea astazi mai speciala (atunci insa, pe vremea copilariei si in orasul acela levantin, era ceva obisnuit). M-am nascut din mama grecoaica si din tata macedonean… Una este sa ti se puna in brate legendele Olimpului in judetul Cluj si alta este cand in familie exista cineva care iti spune: “Nu te voi invata greceste, fiindca nu vreau sa vorbesti toata viata ca mine, din varful limbii”.
Cum in primii ani de scoala parea sa nu-mi placa mai nimic, de la 13 ani parintii m-au trimis la Liceul de Marina din Constanta.
L-am terminat si am urmat apoi Scoala Superioara Navala, pe care am absolvit-o de asemenea. Pentru scurt timp, e drept, am fost imbarcat. Destul de repede insa, am pus capat carierei navale… Norocul meu fusese altul – tot atat de picant si cazut ca un ou de aur din cer; stiti ca exista o vorba veche romaneasca: “Pica para malaiata in gura lui natafleata – si anume ca am avut privilegiul ca prima mea profesoara de desen sa fie Lola Schmierer Roth, o persoana, din punctul meu de vedere, cu adevarat emblematica pentru un anumit moment al artei romanesti. Cand am cunoscut-o eu, ea trebuie sa fi avut in jur de 60-65 de ani. Era o batranica blanda, cu parul alb, cu niste ochi teribil de albastri – parca vedeai cerul prin ei. M-a urmarit pana cand am terminat facultatea, pana cand am ajuns, la randul meu, sa expun. S-a prapadit la o varsta destul de inaintata, ca majoritatea celor din familia Roth. Este inca deschisa la Muzeul National de Arta al Romaniei o expozitie – donatie a familiei artistei.
De Lola Roth ma desparteau cateva case. Copil fiind, o vedeam deseori desenand pe strada. Desen ca acela nu mai vazusem niciodata, desi mazgalisem si eu, pe verso, toate cartile postale ilustrate si fotografiile din casa, spre deznadejdea familiei mele, de la care am incasat o chelfaneala zdravana; nimeni nu intelegea ce vreau eu de fapt – in treacat fie spus, nici eu nu intelegeam nimic.
Cutia cu negri
Cred ca nevoia de exprimare prin intermediul semnelor poate fi un indiciu atunci cand incepi sa cercetezi un copil: are darul acesta, ori nu il are? Dumnezeu nu sadeste in oricine acest talent, dar tot atat de adevarat este ca uneori Dumnezeu toarna din belsug harul, iar cel care l-a primit nu stie sa-l administreze (romanii au dreptate sa spuna ca “Dumnezeu iti da, dar
nu-ti baga si in traista”). Daca acest dar nu este administrat cum trebuie, daca il risipesti din vanitate, cu tot felul de usuratati, comiti un mare pacat. Talentul este talantul pe care, in loc sa-l cheltuiesti, il ingropi… Aveam zece ani cand am fost sedus de lucrarile doamnei Roth. Ma stia; eram eu, Iorgu de la numarul 2 B. Intr-o zi picta in fata casei noastre, iar eu, fascinat, m-am dus la ea. M-a intrebat ce vreau si i-am raspuns cu inocenta “Nimic, ma uit”. M-a intrebat daca eu desenez. Initial i-am raspuns ca nu, apoi, luandu-mi inima in dinti, m-am hotarat sa-i marturisesc ca… da. La urmatoarea intalnire, i-am adus cateva ilustrate de-ale mele mazgalite pe verso. Le-am scos cu grija din “cutia cu negri”, o cutie mare, de tabla, in care candva fusese halva si unde mama tinea toate fotografiile noastre. Pe ea erau desenati niste culegatori de banane, niste negri, de pe undeva din Africa. Eram atat de fascinat de desenele acelea exotice, frumos colorate, de pe cutia cu fotografii, incat, la un moment dat, am incercat sa le desenez si eu, evident, cu un insucces total. Doamna Roth s-a uitat in treacat peste desenele mele si mi-a zis: “Foarte interesant!” – nu era nimic interesant. De atunci insa, am ramas elevul ei, alaturi de alti viitori plasticieni. M-am numarat printre cei mai stabili si mai fideli ucenici ai Lolei Schmierer Roth. I-am vazut lucrarile, i-am vazut cartile (nu mai intalnisem pana atunci o biblioteca atat de mare), dar mai ales lucrarile pe care le prezentase la prima expozitie de arta cubista de la Paris, din anii ”20, alaturi de Picasso. Am fost elevul ei de la 10 ani si in casa ei am vazut pentru prima oara ce a insemnat arta cubista. In casa ei am admirat, pentru prima oara in viata, un Kokoshka, mare artist expresionist de care ma faceam eu ca-mi place, dar abia mai tarziu am inteles rosturile acelui gen de a face arta.
Am avut marele privilegiu de a intelege de la o varsta extrem de frageda ce inseamna sa fii elev al lui Andre Derain sau Lovis Corinth, cum fusese Lola Roth.
De curand, cand a fost deschisa expozitia ei aici, la Bucuresti, la Muzeul National de Arta, organizatorii si familia artistei au avut amabilitatea sa ma invite sa rostesc cateva cuvinte, pe care le-am spus cu mare placere, cu atat mai mult cu cat cred ca sunt singurul supravietuitor al unei perioade in care Lola Schmierer Roth
s-a aflat intr-o mare dilema, traversand ani de mare restriste.