Cum ar fi arătat lumea acum, la doi ani de la falimentul Lehman Brothers, dacă banca centrală americană (Fed) ar fi ales să pună la bătaie banii contribuabililor și să salveze a patra mare bancă de investiții de pe Wall Street? Ar fi putut fi mai rău pentru că o intervenție ar fi amânat doar momentul în care una dintre marile instituții de pe Wall Street s-ar fi prăbușit din cauza vidului de încredere existent în industria financiară.
Ar fi fost mai bine, am putea spune uitându-ne la efectele celui mai mare faliment din istoria Statelor Unite: sute de miliarde de dolari cheltuite de guvernul de la Washington pentru susținerea băncilor, recesiune și șomaj ridicat. Și toate acestea doar în SUA, pentru că prăbușirea Lehman a aruncat întreaga lume în cea mai adâncă criză financiară de după anii ’30 și în cea mai gravă recesiune de după cel de-al Doilea Război Mondial.
“Statul ar fi trebuit să intervină și să ajute Lehman”, a spus în luna septembrie a acestui an Richard Fuld, omul care a condus banca atât în vremurile de “exuberanță irațională”, cât și în momentele în care instituția cu o istorie de 160 de ani își dădea ultima suflare. “Legea nu ne permitea să intervenim”, s-a apărat o zi mai târziu Ben Bernanke, șeful Fed, în fața unei comisii a Congresului american.
“Banca a suferit doar de o criză de lichiditate pe termen scurt, nu de un deficit de capital”, a explicat Fuld, care în ultimii șapte ani ca șef al băncii a câștigat 310 milioane de dolari. “Finanțele băncii erau mult prea șubrede pentru a justifica folosirea banilor contribuabililor în salvarea sa”, a contraatacat Bernanke. El a spus că știa cu câteva zile înainte ca Lehman să se prăbușească că falimentul instituției ar fi fost “catastrofal”, dar a insistat că legislația din acel moment nu îi permitea să pună la bătaie banii contribuabililor fără a fi sigur că îi va recupera.
Totuși, a doua zi după falimentul Lehman, Fed juca rolul principal în naționalizarea gigantului din asigurări AIG, acordându-i 85 mld. dolari pentru 80% din acțiuni. Nota de plată s-a ridicat într-un final la 180 de miliarde de dolari. Diferența între AIG și Lehman a fost, conform declarațiilor autorităților, că asigurătorul avea puterea de a returna banii primiți de la stat. Abia acum AIG negociază ieșirea guvernului din acționariatul său. Pentru a ilustra mai bine dramatismul acelor momente, trebuie amintit că Goldman Sachs și Morgan Stanley, unele dintre cele mai titrate bănci de investiții de pe Wall Street, au fost transformate în bănci comerciale pentru a putea avea acces la creditele de urgență puse la dispoziție de banca centrală. Lehman nu a avut același noroc. “Când am cerut același lucru am fost refuzați”, spun executivii fostei bănci de investiții.
Falimentul Lehman a semănat o panică atât de puternică în industria bancară pentru că nimeni nu știa exact expunerea celorlalte bănci față de instituția americană.
Rezultatul a fost înghețarea creditării interbancare în condițiile în care nu numai bancherii, ci și oamenii de rând se întrebau care va fi următoarea bancă ce se va prăbuși. Rezultatul a fost ca statul să schimbe toate legile care au dus la falimentul Lehman și să acorde bani prin intermediul fondului TARP marilor bănci de pe Wall Street. Fondul a avut la dispoziție 700 de miliarde de dolari, iar unele bănci au fost nevoite să accepte banii de la stat chiar dacă nu și-i doreau.
Maria Bartiromo, una dintre cele mai importante prezentatoare de știri de business din Statele Unite, s-a aflat pe Wall Street în momentele de tensiune maximă și prezintă versiunea sa cu privire la acele clipe dramatice într-o carte intitulată “Week-end-ul care a schimbat Wall Street-ul”.
“Când acopeream criza din toamna lui 2008 mă gândeam: este un moment unic în istorie. Intervievam oameni dimineața, la prânz și seara”, își aduce aminte Bartiromo. Părerea ei despre falimentul băncii? “Ar fi trebuit salvat Lehmnan? Nu știu, dar vorbind cu oameni din interiorul Trezoreriei am avut senzația că aveau nevoie de un exemplu pentru a demonstra Congresului că industria bancară se afla în colaps și că este nevoie de banii statului pentru a interveni”, a spus Bartiromo pentru o publicație americană. În cele din urmă Congresul a votat programul TARP prin care Wall Street-ul a fost stabilizat.
Întotdeauna va rămâne întrebarea: ar fi trebuit să intervină statul și să salveze Lehman? Răspunsurile vor fi întotdeauna împărțite.
De ce a stat Washingtonul pe tușă
1. Nu a existat niciun cumpărător interesat de
instituție
Bank of America a fost interesată de Lehman până în momentul în
care și-a dat seama că ar fi mai avantajos să cumpere Merrill
Lynch, iar Barclays era interesată să cumpere banca, dar s-a
răzgândit în momentul în care autoritățile britanice au început să
strâmbe din nas, conform jurnalistului american David
Indiviglio.
2. Registrele contabile erau un dezastru
Pentru că nu s-a găsit un cumpărător soarta băncii stătea în
mâinile Fed, care ar fi putut veni cu un împrumut de urgență. A
renunțat la idee pentru că nu a considerat că Lehman deține
garanții care să îi permită să acceseze banii
contribuabililor.
3. Nu exista voință politică pentru un
împrumut
Folosirea banilor publici nu era atunci o opțiune dezirabilă,
pentru că oamenii de rând își pierduseră deja răbdarea în ceea ce
privește susținerea sectorului bancar. În fața politicienilor nu a
stat în picioare ideea că Fed sau Trezoreria vor pierde miliarde de
dolari ca să salveze Lehman.
4. Eșecul băncii nu îl afecta pe americanul de
rând
Când a venit vorba de AIG, o companie cu legături puternice în
întreaga economie, niciunul dintre motivele de mai sus nu a mai
fost valabil, consideră jurnalistul american. La o zi de la
falimentul Lehman, statul punea la bătaie 85 mld. dolari pentru a
susține AIG, nu exista niciun cumpărător pentru firmă, iar
registrele contabile erau într-o stare deplorabilă. Care a fost
diferența? Dacă în cazul Lehman, falimentul ar fi afectat indirect
contribuabilii, nu același lucru s-ar putea spune și despre un
faliment al AIG.