Saxofonistul francez Daniel Kientzy, un tehnician de forta, cu o discografie impresionanta, este un valoros si constant prieten al muzicii contemporane romanesti. Prezent la editia 2004 a Festivalului “Saptamana Internationala a Muzicii Noi”, Kientzy a cantat ca solist al ambelor orchestre Radio, in Sax-Concerto de Sorin Lerescu si in Simfonia a III-a Cantos de Stefan Niculescu.
– Sunteti unul dintre cei mai importanti aparatori ai muzicii contemporane romanesti cu o genealogie complet straina de tara noastra. Cum s-a intamplat asta?
– Muzica romaneasca reprezinta baza repertoriului meu. Cred ca la ora actuala am in repertoriu mai multa muzica romaneasca decat franceza. Raportul meu cu ea este intrinsec. Cred ca, fara muzica romaneasca, eu n-as exista. Am intalnit-o prin Costin Miereanu, responsabilul Editurii Salabert din Paris. Pana atunci, nu stiam nimic despre ea. Foarte repede, Miereanu m-a facut sa-i descopar pe compozitorii romani. Recunosc ca a fost ceva ce m-a fermecat imediat. Pe intregul continent, cred ca artistii sunt atrasi de un anumit ethos, care este foarte puternic in Romania… Exista ideea unei melodii, a unui contur melodic foarte senzual, nostalgic… Muzica din anii ’60 a evoluat sub o puternica influenta a curentului electro-acustic. Chiar daca acest gen nu este atat de prezent in Romania, chiar daca sunt destul de putini compozitori care il practica, aceia o fac in mod remarcabil. Am regasit in orchestratiile muzicii romanesti sonoritati pe care multi compozitori de muzica electro-acustica le cautau. M-am regasit aici. Nu trebuie neglijat nici aspectul relatiilor interumane. Am intalnit in Romania oameni care au devenit aproape familia mea. Regretata compozitoare Myriam Marbe imi vorbea ca unui fiu sau nepot, putea chiar sa ma certe daca eram “neascultator”. Cu Anatol Vieru aveam, de asemenea, discutii foarte lungi… Multi dintre ei au venit la mine la Paris si acolo petreceam seri si nopti in care vorbeam la nesfarsit despre muzica…
– Ce semnificatie are pentru dvs. Saptamana Internationala a Muzicii Noi, festival la care ati participat in 2004 pentru a zecea oara?
– Acest festival nu este pentru mine chiar asa de diferit de altele, pentru ca intalnesc de fiecare data aceiasi oameni, ma bucur de aceeasi atentie a tuturor, locurile sunt aceleasi pentru mine si, cand sunt aici, nu ma simt in strainatate, cel putin din punct de vedere muzical. Nu pot sa spun ca exista o diferenta foarte mare fata de alte festivaluri. Totusi, al dumneavoastra are loc intr-o capitala, cu participarea unui public care dupa concert merge acasa, spre deosebire de alte manifestari similare, care au loc intr-un mic orasel, unde multa lume vine din alte localitati si chiar alte tari si se creeaza o alta ambianta.
– Sunteti specializat in muzica secolului XX, mai precis in cea a ultimei perioade. Ce va atrage catre aceasta muzica si de ce credeti ca exista un public care se “teme” de ea?
– Este foarte natural sa canti muzica epocii in care traiesti, scrisa de compozitori in viata si performata de interpreti in viata, pentru oameni care, la randul lor, traiesc. Mi-e greu sa spun daca exista persoane carora le e frica sa intre intr-o sala de concert. Nu e meseria mea sa-i determin s-o faca, dar cred ca cei care nu vin au multe de pierdut. Daca oamenii ar sti mai multe despre ea, cred ca le-ar placea mai mult. Sa ne gandim la o anumita ramura a muzicii populare: exista sonoritati extrem de “lucrate” si acolo, oamenii care se ocupa de sunet avand multe de spus in acest sens. In aceste productii de divertisment, tocmai “lucrul cu sunetul” este cel care atrage lumea, nu melodia propriu-zisa. Am ajuns intr-o etapa in care exista piese de succes care nu au melodie. Acest fapt era inimaginabil in urma cu 50 de ani. In schimb, daca ne referim la muzica de astazi, cred ca din concertul pe care l-am cantat eu in festival s-ar putea mai degraba fredona o melodie, decat s-ar face asta in cazul unei piese techno sau rap de succes. Asadar, cred ca, daca publicul ar cunoaste ceea ce se numeste muzica contemporana, ar fi incantat de ea. Am facut o experienta, nu demult: am cantat in sudul Spaniei, intr-un loc numit Piata Singuratatii. Seara, spaniolii cumpara bautura si vin sa petreaca un timp oarecare in aceasta piata. Organizatorii au plasat pavilionul in care se canta exact aici. Lumea putea sa intre sau ba, era gratuit. In final, multi au ramas si “sala” s-a umplut. Uimitor, dupa ce am cantat eu a urmat muzica techno, dar publicul a fost mai putin numeros decat la mine. Asadar, sunt sigur ca este o problema de cunoastere: nu poate sa-ti placa ceva ce nu cunosti.
– Este necesara o specializare a interpretului pentru a canta muzica contemporana?
– Pentru interpretarea muzicii noi se considera ca trebuie sa te specializezi. Straniu, pentru ca acesta ar trebui sa fie un lucru natural. Ar trebui sa cantam firesc muzica epocii in care traim. Muzicienii din epoca lui Mozart cantau muzica acelei epoci si ce se scrisese cu maximum 30 de ani inainte. Era de neimaginat sa canti muzica mai veche de atat… La fel, cand traia Bach, in jurul lui se canta muzica epocii sale. Astazi, trecem printr-o situatie paradoxala, in care muzicienii cunosc mai degraba muzica trecutului. Si doar a unui anumit trecut, pentru ca nu se canta toata muzica veche. Cred ca pornind de la muzica epocii noastre am putea merge mai bine spre trecut. Pentru ca, desigur, muzica contemporana nu a venit din cer. Ea este fructul a tot ce a existat inaintea ei, asa cum Mozart este rodul a tot ceea ce a existat inaintea lui, Beethoven la fel si tot asa. Totul este continut in muzica scrisa astazi. De altfel, exista o caracteristica a muzicii pe care o numim contemporana, adica scrisa dupa al doilea razboi mondial. Este vorba despre cautarea unor sonoritati noi ale instrumentelor. In zilele noastre, se incearca explorarea tuturor posibilitatilor de rezonanta, iar in domeniul instrumentelor de suflat se cauta toate modalitatile de a face sa vibreze coloana de aer prin care se produc aceste sonoritati, toate manierele de a filtra sunetele prin digitatii diferite, prin suflat. Toate acestea solicita o munca sustinuta. De altfel, eu am cantat si muzica clasica, de opera, pe post de contrabasist, am cantat la instrumente vechi muzica baroca si din vremea Renasterii, iar pentru a plonja in aceste epoci am incercat sa-mi imaginez cum se traia atunci. Caci este putin straniu sa cobori din avion si sa mergi sa canti o sonata de Scarlatti cand stii ca el mergea pe cal sau pe jos… E vorba despre o stare de spirit, pentru ca muzica inseamna tehnica, dar si multe emotii sau senzatii si e dificil sa fii in armonie cu o lucrare atunci cand ea vine din alta epoca.
– Care considerati ca este importanta experimentului in evolutia muzicii contemporane?
– In muzica de la sfarsitul secolului XX se vorbeste mult despre experiment. Bineinteles, se poate spune ca orice lucrare este un experiment. Iar in acest caz toata lumea are dreptate. In interpretare exista o latura experimentala in orice tip de muzica. Se incearca dintotdeauna, iar in muzica de acum ea e din ce in ce mai prezenta. Ideea de experiment functioneaza, pentru mine, in perioada de pregatire, de studiu. Atunci experimentam, incercam si, la un moment dat, ajungem la concluzia ca asa e bine. Apoi, cantam. Concertul este un loc si un moment magic, in care interpretii ofera muzica si comunica fie cu publicul, fie cu acel ceva misterios care este muzica. Asadar, pentru mine concertul nu este un spatiu al experimentului. Repetitia este, dar concertul nu.