Mircea Muthu
Estetica între mediere și sinteză
Editura Limes
După „Studii de eseistică românească” (Limes, 2005 si 2014) pledoaria analitic/sintetică pentru estetica generală situabilă în contextul intermedialităților din cultura contemporană unifica sectiunile volumului de față.
„Ca procedură generală, arheologia estetică a lui Mircea Muthu este fidelă unei strategii discursive exersată pe trei paliere – analitic, contextual, tipologic – pe întreg parcursul volumului. Calitățile scrisului sau sunt claritatea argumentării si precizia concluzivă, ce țin de spiritul său analitic, capabil a se exersa cu economie de mijloace pe parcursul câtorva pagini, și de simțul sintezei, ce îi permite să condenseze cu abilitate esența intr-o formulă sintetica chiar din titlu.” – Dan Eugen Rațiu
Iată un exemplu:
„Obiect artistic/Obiect estetic
Imaginea este parte integrantă din obiect, și invers: acesta, fie că îl numim estetic (adică natural, dar investit cu calități expresive) sau artistic (creat ca și valoare non-utilitară imediată).
În condițiile recuzării esteticii tradiționale – sistematică și, cum s-a spus, esențialistă nevoia unei circumscrieri ontologice a obiectului estetic/artistic din perspectiva existenței sau nonexisțentei unor proprietăți intrinseci a făcut să curgă multă cerneală exegetică, mai cu seamă în a doua jumătate a veacului al XX-lea. O tentativă, puțin cunoscută, poate fi consemnată la meridianul românesc sub semnătura lui Mircea Florian, filosof cu erudiție impresionantă și spirit analitic derivat din criticismul kantian. Astfel, în Cunoaștere și existență (1939), dar mai cu seamă în Metafizică sși artă (1945), pleda pentru așa-numitul realism ontologic, încadrând „obiectul de cunoaștere” în trei categorii: obiectul real, material; obiectul nereal, aparținând exclusiv imaginației și iluziei; obiectul neutru, în care ar intra, în primul rând, relațiile constitutive, într-o măsură redusă, și celorlalte categorii. O atare relație este obiectul estetic. Enunțul cu tăietura aforistică „Arta nu e o esență, ci o relație” este detaliat în felul următor: „obiectul estetic ia ființă în raportul dintre un real corporal (sensibil) și unul sufletesc (conștiința celui ce simte plăcerea contemplației), însă el însuși, structural, e o confluență dintre ireal și real, cu dominarea caracteristică a celui dintâi.” Văzută în acest mod, sinteza relațională conduce la concluzia că obiectul estetic „nu se situează în suflet, el este un dat ce se impune eului contemplativ” și este un specific „obiect de cunoaștere” temei de integrare a esteticii în sistemul de gândire al filosofului. În interpretarea lui Mircea Florian, obiectul estetic nu se aproximează/definește prin raportarea la o „rațiune suficientă”, deosebindu-se de celălalt gen de relație, prioritar aici, care e obiectul filosofic – rezultatul, fructul unei logici (inductive sau deductive).”