A început să-mi fie teamă să mai bat străzile sărmanei noastre Capitale. Nu fac aluzie la vagabonzii în două sau patru picioare, ci la fondul arhitecturii de artă. Zilele trecute m-am trezit în fața uneia dintre cele mai interesante clădiri (nu doar din București sau din România) și, pentru o fracțiune de secundă, am avut impresia că strigă după ajutor.
Derutat, am privit-o mai atent, cât îmi permitea intersecția. Era vie, dar muribundă. Observasem că era locuită de indivizi care nu ar fi avut ce căuta în ea, căci aparțineau unei specii rare de sălbatici, specializați în compromiterea și distrugerea patrimoniului locativ vechi ori artistic. Cineva, un iresponsabil, îi va fi adus acolo. Deși Capitala mustește de maidane, care de care mai atractive pentru investitorii imobiliari, un barbar cu bani a pus ochii pe această casă, mai exact pe locul ocupat de ea și este decis să o termine, tot astfel cum a terminat și casa ilustrului general Cantacuzino din apropiere.
Casa despre care vorbesc este cunoscută sub titulatura “casa Pompiliu Eliade” și se află – încă – la intersecția Cheiului Dâmboviței cu strada Bogdan Petriceicu Hasdeu. Stilul ei m-a impresionat de multă vreme și am căutat prin albume posibile surse de inspirație. Nu am găsit nimic cert. La prima vedere, pare o expresie a curentului Secession, carecteristic Vienei și Imperiului Habsburgic, de la începutul secolului XX. Însă elementul ce o încadrează acestui current, paradoxal o și diferențiază: luminatorul octogonal pare o copie a “turnurilor” desenate de Hasdeu și folosite de arhitectul Toma Dobrescu în planul Castelului din Câmpina. Or, savantul a pornit de la esoterism și nu de la Secession, de la sensuri magico-spiritiste și nu de la o tipologie decorativă! Dacă arhitectul casei din București ar fi fost tot Dobrescu asemănarea nu m-ar fi mirat, însă el s-a numit Henri Susskind. Uimitor este și faptul că strada ce trece prin fața acestei case se numește Bogdan Petriceicu Hasdeu. Singura concluzie ar fi că savantul, care i-a fost profesor lui Pompiliu Eliade și, ulterior, amic, a avut un cuvânt de spus în conceperea planului acestei stranii construcții. Nu am niciun dubiu că fosta stradă Apollon a devenit strada Hasdeu la insistențele profesorului Eliade, penelist influent în guvern și la Primăria Capitalei și că modificarea s-a datorat amintitei contribuții hasdeiene.
Date despre Susskind se găsesc cu mare dificultate și acelea minore ca importanță, cum ar fi strada pe care locuia: Tunsu nr.8, ulterior Ecaterina Teodoroiu nr.10. Nu figurează, de plidă, în Dicționarul Universal al Arhitecților. Marea șansă s-a numit Henrietta Susskind, fiica artistului, care, inspirată, a însoțit fotografiile și documentele donate Cabinetelor de Stampe și de Manuscrise ale BAR cu o scurtă, dar lămuritoare, biografie a tatălui ei, precum și unul din volumele cu interviuri ale doamnei Victoria Dragu Dimitriu: “Cu Magda Ghinea.Povești din lada de zestre”, apărut la Editura Vremea, patronată – mai cu seamă spiritual – de către doamna Silvia Colfescu.
Conform acestor surse Henri Susskind s-a născut la 15 decembrie 1868 în Viena. Acolo a copilărit și a urmat toate etapele școlare până la înscrierea la Politehnica din Zurich. După absolvirea acesteia s-a înscris la Școala de Arhitectură, devenind architect diplomat. Revenit la Viena, a cunoscut-o și, în anul 1895, s-a căsătorit cu Paulina, fiica generalului Ion Vasiliu Năsturel. Potrivit legii în 7-10 ani putea să obțină cetățenia română, fapt reușit în 1902. Nu a fost o mezalianță între o odraslă boierească și un burghez vienez: Henri Susskind era și el nobil, având titlul de baron. Ca inginer și architect a colaborat încă de la venirea în România cu Lecomte du Nouy, ceea ce înseamnă că a lucrat în domeniul restaurării monumentelor de arhitectură bisericească și feudală.
O paranteză pentru cei care au contestat metoda lui du Nouy: arhitectul francez a mers pe linia lui Brâncoveanu, adică a reconstruirii din temelie, uneori, tot ca un continuator al lui Brâncoveanu, construind un cu totul alt edificiu, cazul Catredalei Mitropoliei din Târgoviște. Deci nu a venit cu nicio noutate și, prin urmare, nu îmi este deloc limpede dacă a urmat sau nu metoda lui Viollet le Duc. Au fost și cazuri când s-a intervenit doar asupra interiorului, fără a fi afectată vechea structură.
Susskind a lucrat alături de du Nouy pe următoarele șantiere: Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iași, Biserica Sf. Dumitru din Craiova (o ruină pe care crescuse iarba) și, parțial, la vechea Mitropolie din Târgoviște, pe care a definitivat-o (1923) după decesul arhitectului francez (în 1914). În această echipă îl va fi cunoscut pe arhitectul francez E. Choltus, reprezentant al Casei de arhitectură și antreprenoriat Bradeau.
Spre surprinderea mea am aflat că acesta a fost arhitectul real al cunoscutului hotel Athenee Palace și că o contribuție însemnată la construirea acestuia, necunoscută istoricilor, a avut-o Susskind. Proba irefutabilă este acest citat din ziarul L’Independance Roumaine din 1912: “Ieri a avut loc deschiderea unui nou hotel situat în centrul Capitalei, pe Calea Victoriei, vizavi de grădina Ateneului Român. Acest hotel se numește Athenee Palace și este proprietatea Societății Marilor Hoteluri. Este o construcție monumentală și în același timp o frumoasă operă arhitectonică. Arhitectul francez Choltus din Paris a fost însărcinat cu executarea planurilor. Fiind în imposibilitate de a dirija lucrările și a se deplasa din cauza multiplelor sale ocupațiuni, el a făcut apel la compatriotul nostru, cunoscutul arhitect H. Susskind, care a modificat proiectul și a dat forma actuală fațadei hotelului, cât și toate detaliile de ornamentație, atât în exterior cât și în interior”. Prin urmare, Susskind a continuat și sfârșit pe cont propriu lucrarea începută de arhitectul Choltus, specialist și în beton armat, și de patronul acestuia, antreprenorul Teophile Bradeau! Textul mai atrage atenția și prin formula “cunoscutul arhitect”.
Ce a construit Susskind până la acea dată? Textul doamnei Henrietta Susskind conține și răspunsurile la această dificilă întrebare. În primul rând atât de straniul castel – pare mai corect acest rang decât banala “casă” – Pompiliu Eliade, finalizată în 1907. Lista întocmită de fiica sa, care nu cred că este exhaustivă, cuprinde “casa doctorului Mirinescu din Strada Spătarului nr.8, casa lui Scarlat Lahovary din Calea Dorobanților colț cu strada Grigore Alexandrescu, complet distrusă de bombardamentele din 1944, casa inginer Silviu Costinescu de pe strada Icoanei nr.56 colț cu strada Orientului (locuită în prezent de fiul acestuia, pictorul Augustin Costinescu, n.n.), casa diplomatului Alexandru Darvari de pe Calea Victoriei, casa inginerului Petre Oteteleșanu din strada Moxa nr.15, casa profesor Brătilă din Șoseaua Jianu, casa dr. Constantin Papilian și Vila Negoiul de la Sinaia a lui Take Ionescu”.
În numele Societății Marilor Hoteluri, a supraveghat la Constanța lucrările la Hotelul Palace (arhitect Edgar de Goue, 1912) și în Sinaia ridicarea Hotelului Palace (1911) și a Cazinoului (1913), ambele proiectate de Petre Antonescu. Tot în Sinaia a construit vila geografului Mihai Haret, primul președinte al Touring-Club, și a restaurat vila Căprița și Vama Strunga (din Moieciu). Alte lucrări consemnate de fiică sunt: Antrepozitele Vamale din Iași (1906), Agenția Financiară din Râmnicul Vâlcea (1908), Institutul de Fiziologie și Morfologie din București (1913), astăzi Facultatea de Biologie, reparat în 1919 din cauza stricăciunilor produse de ocupanții Capitalei în primul război mondial, Fabrica de zahăr din Chitila (1920).
Meritele sale au fost recunoscute și în 20 august 1927 a fost delegat de Societatea Arhitecților Români să participe la Congresul Internațional de Arhitectură ce se ținea la Haga, Amsterdam și Rotterdam, însă, din motive de sănătate, nu a putut să facă deplasarea.
“După doi ani, la 20 februarie 1929, a decedat subit în București, în locuința sa din strada Ecaterina Teodoroiu nr. 10” își încheia Henrietta Susskind succinta biografie a tatălui ei. Asemenea tuturor arhitecților care au activat în România, Henri Susskind a proiectat clădiri în varii stiluri, bineînțeles după dorința comanditarilor. Lucrările sale nu sunt nici mai reușite, nici mai slabe decât ale colegilor de breaslă și dacă ei sunt cunoscuți, pe el de ce să nu-l smulgem nedreptei uitări?