Expozitia lui George Vasile Iovan, de la Caminul Artei (etaj – pana pe 11 septembrie) surprinde prin maturitatea expresiei, sentiment indus privitorului si de robustetea formei construite: fie ca e “peisaj” (intotdeauna vag antropomorfizat), fie ca e portret (daruit mormantului geologic), fie ca un “miraculos” colaj reuneste cele doua toposuri fundamentale acestei picturi, formele regasite in aceasta expozitie aduc greutatea Pamantului ca element si ca personaj.
Tanarul artist esentializeaza trasaturile umane prin deformari aspre ce induc o senzatie de hiperponderabilitate texturii, epidermei. E vorba deopotriva de epiderma “reprezentata”, cat si de cea a panzei, careia i se imprumuta caracteristici organice. Mineralul greu si vegetalul isi disputa teritoriul artistic, mediul, cat si paleta cromatica utilizata de artist. Intentia ezita intre o simbioza “tensionata” uman-Natural (unde Naturalul ar fi acea forta amenintatoare, in conceptia unui Worringer) si o parazitare reciproca. Lucrarile lui George Vasile Iovan sunt intens spiritualizate, fiecare element aflandu-si rolul exact in “sistemul” pictural al artistului, ceea ce ne indreptateste sa spunem, dupa Michelangelo, “Si pinge col il cervelo”… La nivel ideatic, infruntarea dintre cele doua forte, antropologicul si “tectonicul” se afla intr-o infruntare dramatica, vizibila atat in portrete, cat si in “peisajele” (atat de putin peisaje) sfasiate de interventia unei machete arhitectonice fantastice, esentializata pana la dezumanizare.
Intruziunea fiecaruia dintre cele doua elemente in teritoriul antagonic are loc cu violenta: peisajul lasa loc cu greu planului abstract, matematic (harazit imblanzirii naturalului), iar chipul reprezentat – termenul utilizat imi pare acum prost ales, caci nu avem de-a face cu reprezentare propriu-zisa, ci cu deformare – e napadit de caracteristicile Naturalului neimblanzit.
Arta lui George Vasile Iovan inchide in ea o tensiune latenta, aneantizata momentan nu de armonizarea partilor, ci de victoria trecatoare a uneia dintre ele. De altfel, de exemplu, preponderenta uneia dintre parti va fi “pedepsita” prin alterarea ei de catre elementele “invadate”: imi aduce aminte de povestea templelor uriase din India, pentru care au fost defrisate zone enorme de jungla. Cu timpul, spori vegetali au patruns in ziduri, pentru ca dupa sute de ani acestea sa fie “minate”, invadate la randul lor, distruse de plantele ce si-au schimbat mediul. Naturalul isi ia revansa. Tot asa, chipurile lui George Vasile Iovan cedeaza in fata unei sinuozitati vegetale, elementare, care le ofera o stranietate indispensabila artei adevarate.