Albumul editat de Editura Tritonic si semnat de Narcis Doru Ion este dedicat unui spatiu afectiv, mai mult decat unui monument istoric. “Castelul Bran. Resedinta a reginei Maria si a printesei Ileana” reconstituie o atmosfera pierduta, din pacate, pentru totdeauna, o stare concretizata in imagini ale familiei regale in castelul pe care regina Maria l-a indragit mai mult decat orice. Fotografiile de epoca ne dezvaluie o regina a melancoliei, inconjurata de iubire si daruind iubire la randul sau, o prezenta ce transforma atat prezentele din jur, cat si spatiul in care acestea evolueaza. Narcis Dorin Ion a decupat din istoria castelului Bran o perioada impregnata de afectivitate, si inca de una regala.
“Dintre toate resedintele regale din Romania, Castelul Bran este, de departe, cea mai veche constructie, inconjurata si azi de o aura misterioasa, amplificata si prin legenda ca – in evul mediu – aici ar fi locuit Dracula. Este singurul castel medieval pe care o parte a familiei regale romane l-a ales ca resedinta de vara. A fost castelul preferat al reginei Maria si al fiicei sale favorite, printesa Ileana, careia mama ei i l-a lasat drept mostenire in 1938.” Intr-adevar, o monografie inchinata acestui castel, care sa ignore cu desavarsire mitul lui Dracula, este o dovada clara a normalizarii, iar faptul ca ea se concentreaza asupra unei “zone temporale a afectivitatii” face din acest volum un real eveniment editorial. Fotografiile de epoca provin din fondul de Colectii Speciale al Bibliotecii Nationale a Romaniei, de la Cabinetul de Stampe al Academiei Romane, din colectia doamnei Ana Maria Bauman, din colectia autorului, precum si din Arhiva Muzeului Bran.
Albumul ne demonstreaza ca regina Maria a insemnat de fapt salvarea castelului: devenind proprietatea sa la 1 decembrie 1920, cladirea a intrat intrr-un amplu proces de reamenajare si restaurare, coordonat de arhitectul Karel Lipman. Sau, dupa cum scria chiar regina, “ajutata de un batran arhitect de incredere, tot asa de insufletit ca si mine, am inceput sa dau viata zidurilor moarte, sa dau suflet vechei cetati care nu traise niciodata intr-adevar. Am trezit-o din lunga toropeala, am facut dintr-un lucru orb un camin cu ochi multi privind peste lume. Adormita, departata, neajunsa cum era, nu s-a lasat mai putin sa fie schimbata intr-o locuinta tihnita si placuta.”